Am fost acasă. Nu ştiu cât am mai scris despre asta, dar drama vieţii mele de studentă a fost că fiind şi eu un pui de oltean, mai precis din Târgu-Jiu, a tot trebuit să fac deplasări din şi către Timişoara. Şi nu drumurile sunt drama, ci faptul că din Târgu-Jiu către Timişoara nu circulă decât un amărât de Accelerat cu regim de Personal care, ultima oară când m-am interesat, parcurgea cei 300 de km ce mă despart de casă în vreo 9 ore. Serios şi fără exagerare. Aşa că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să merg cu autocarul, cu Normandia mai precis.
Care-i problema, m-ar putea întreba cineva? Nesimţirea, ar fi răspunsul meu. În afară de faptul că schimbă preţurile după cum bate vântul, au angajaţi cei mai idioţi şoferi.
Să vă povestesc despre călătoria mea matinală de azi. Era 4 fără câteva minute. Eu, care pusesem geană pe geană pe la 2 şi mă trezisem la 3, eram ruptă de oboseală. Nu vroiam decât să cumpăr două amărâte de bilete şi să dorm până la Timişoara.
Dar cu Normandia nu-i nimic atât de simplu. Ar fi păcat…
Urc în autocar. Cer două bilete. Îmi spune că fac 64 Ron. Îi dau 100. Spune că n-are schimbat. Întreb daca de 50 RON are, ca să îi pot da 114 şi să îmi dea rest 50. Spune că are, dar în secunda următoare mă trimite să schimb cei 100 RON pentru a-i da schimbat. Eram la 4 dimineaţa, în autogară, în Târgu-Jiu, nu în NY. Unde să fi schimbat banii? Şi de ce, dacă îmi putea da rest? Dau să îi explic. Nu pricepe de ce să îi dau eu 114, daca lui îi trebuie 64. Îi spun că motivul pentru care îi dau suma asta e ca el să poată să îmi dea rest. Se uită ciudat. Matematica lui antemeridiană e mai proastă decât a mea. Insist şi facem cum i-am propus, deşi chiar şi acum am impresia că nu a înţeles de ce 64 cu 50 fac 114.
Iau biletele, ne aşezăm. Să dormim, aşadar. Am dormi, dacă playlist-ul Europa FM nu ar avea-o ca protagonistă pe Shania Twain cu That don’t impress me much… La 4 dimineaţa! Şoferul meu drag sesizează problema şi o remediază. Ghiciţi cum? Pune un CD cu muzică populară… Dar de-aia de-a mea de-acasă, oltenească veritabilă, adică excesiv de săltăreaţă. Îmi venea să plâng de nervi, somn şi mahmureală, căci băusem o carafă de vin cu o oră înainte să adorm. Terminăm şi cu populara, reuşesc şi eu să adorm.
Dar aventura mea rutieră nu se putea termina aşa. Nu fără un personaj pitoresc. Nu fără un tip de 2 pe 2, de vreo 50 şi ceva de ani; am aflat mai târziu de la el că e născut în 54, pe 20 septembrie. De ce am aflat de la el? Păi doar nu pentru că aş fi întrebat. Ci pentru că e genul ăla de pasager care simte nevoia să împărtăşească din experienţele bogate ale vieţii lui personale. Numai că de data asta, amicul nostru nu s-a limitat la colegul de banchetă, ci vorbea tare şi răspicat. Talentele lui oratorice trebuiau etalate unei audienţe consistente, cum ar fi un autocar plin de oameni.
La 5 minute după ce a articulat primele cuvinte, era uşor să-ţi dai seama că-i lipsea o doagă. Au urmat valuri de versete din Biblie, povestiri cu homosexuali şi poezia cu femea lipitoare care-ţi suge banii, viaţa şi cariera. În scurt timp a rămas fără cămaşă şi ne-a mărturisit cât îi place lui muzica clasică. În trei secunde era lângă şofer, cu un briceag în mână, istorisind cum s-a luptat cu un ţigan cu arma cu pricina, pentru ca apoi să-i solicite şoferului să-i dea voie să conducă el.
Şoferul nu numai că nu îl ignora, dar îi şi dădea apă la moară. Unui bărbat bolnav psihic care deranja pe toată lumea cu zgomote şi odori şi care mai mult decât atât, fuma, în autocar. Între două guri sorbite dintr-un pet de Newmarkt, din sticlă din aia verde, la un litru, mai trăgea câte un fum. În 10 minute a fost beat. Orice comportament anterior nu a făcut decât să se amplifice. Încălca orice lege a bunului simţ şi a transportului în comun şi singurul care era avizat şi obligat să îi atragă atenţia –pentru că plângerile noastre, ale plebei, nu erau luate în seamă- îi devenise tovarăş de nebunie. Nu ştiu dacă de frică sau de amuzament, dar idiotul de şofer nu i-a zis nimic.
Pe final, Nebunel a avut o revelaţie : „Aceşti călători sunt supăraţi pe mine. Îmi cer scuze în genunchi, dacă e nevoie.”
Credeţi-mă că nici nu a terminat bine ce avea de spus că şi-a desfăcut primul nasture de la pantalonii care nu ştiu prin ce minune îi mai păstrase pe el, a luat poziţia evlavioasă şi şi-a cerut iertare, specificând că face o excepţie doar aşa, că suntem noi pasageri gigel, că el de obicei nu cere iertare decât Fecioarei Maria…
Vă las pe voi să trageţi concluziile… Eu sunt încă în stare de şoc …
