Freak of nature

Nu numai că nu mă mai înţeleg, dar de-abia mă mai tolerez. Am crescut într-o familie aşa faină, nu ştiu cum de am ajuns un om aşa ciudat. Mai întâi de toate, insist să vreau lucruri care nu prea există sau cel puţin, nu pentru mine. Visez la iubiri imposibile, la suflete pereche, ba câteodată mai şi cred că găsesc asemenea lucruri. Trăiesc cu impresia că nimeni nu vrea niciodată răul nimănui, că nimeni nu te face să suferi deliberat şi că dacă vrei un lucru suficient de mult, se va împlini.

Apoi, pe cât de raţională sunt în anumite privinţe, pe atât de tare îmi pierd capul total aiurea, alergând după himere. Mă cramponez în situaţii fără ieşire aşteptând semne divine şi întorsături de situaţie mai ceva ca-n Serendipity.

Am dat vina pe romantism, am dat vina pe cărţi şi pe prea multe filme. Dar deja cred că e o chestie patologică. Vreau să fiu un om normal, se poate? Să îmi doresc chestii reale, pe care să le pot trăi şi de care să mă bucur. M-am săturat să tot fac scenarii cu happy end şi să-mi iasă pe dos … Şi da, ştiu, e vina mea. Mi s-a spus. Chiar şi azi, de către prietenele mele. Şi pentru ele, o să încerc o nouă abordare. Începând de acum. Să vedem ce-o ieşi. Poate-i cu noroc! 😉

Reţeaua de desene animate :)

Ce urâte sunt desenele de pe Cartoon Network titrate. Laboratorul lui Dexter? Fetiţele Powerpuff? Ce-i asta? “Cow and Chicken” va fi “Vaca şi Găina”, iar “Two Stupid Dogs”, “Doi câini proşti”?

Unde mai sunt jocurile de cuvinte, replicile inteligente, umorul fin şi glumele seci? Îi compătimesc pe copii. Eu o bună parte din engleza pe care o ştiu de-acolo am învăţat-o. Încă mai ştiu replici faine şi încă le folosesc. Traduse nu au farmec. Mai ales că sunt traduse mot a mot şi rostite fără pic de intonaţie. Mai mult decât atât, am întâlnit cazuri când rolurile unor personaje masculine erau interpretate de femei.

Păcat … Se pierde autenticitatea personajelor. Cel mai tare mă enervează când traduc până şi genericul. Cântecele alea sunt schimonosite de-a dreptul. De ce? Un copil care ascultă Britney Spears sau Justin Timberlake cred că poate face faţă şi melodiei din Dexter’s Laboratory …

Cutremurător :)

Aseară s-a cutremurat pământul. Habar n-am avut până târziu, când mi-a spus o prietenă din Bucureşti. Nici măcar ea nu l-a simţit prea tare …

Nu am trăit niciodată exprienţa unui cutremur, dar m-aş lipsi bucuroasă de ea. E unul dintre lucrurile care mă înfioară. Mi se pare groaznic să nu ai niciun control asupra unei situaţii din care vei ieşi zgâlţâit 🙂 Şi cel mai rău cred că este sentimentul post-cutremur. Teama de-o replică, paranoia când se mişcă lustra din cauza vecinilor de sus 🙂

Dincolo de asta, m-a amuzat din nou reacţia mass-media. Exagerări, statistici, invitaţi care mai de care mai avizaţi şi multe, multe sfaturi. Cele mai tari sunt unele publicate pe site-ul celor de la Antena 3. Iată câteva exemple. Luaţi pixul şi notaţi!

Nu vă rezumaţi la a vă apleca sau ascunde sub diverse obiecte, de exemplu birouri sau maşini, pentru că riscul este foarte mare în aceste situaţii.

Cum adică să nu mă rezum la…? Adică să mai fac şi altceva în afară de un lucru care deja mă supune unui risc major?

Câinii, pisicile şi copiii mici se ghemuiesc uneori natural în poziţia fetală. Este un instinct natural de supravieţuire. Cel mai sigur este să vă ghemuiţi lîngă un obiect mare, de exemplu o canapea care se va comprima într-o oarecare măsură, dar care va lasă un gol lângă el.

Ce?!?

– În cazul unui cutremur produs în timp ce vă aflaţi în pat, cel mai indicat este să vă rostogoliţi pur şi simplu lângă pat, unde se va crea un vid de siguranţă.

Inevitabil, când am citit mi-am imaginat o rostogolire spectaculoasă, a la Jackie Chan. Deci mergeţi la dresor şi învăţaţi procedura de roll over 🙂

La aşa specialişti, să dea Domnu’ să n-avem parte de cutremure …

Fata Moşului din pădurea adormită

Suntem autorii propriilor noastre poveşti. Fiecare dintre noi croieşte scenarii, creează intrigi, alege o variantă în defavoarea alteia, îşi complică povestea pentru ca apoi să încerce să o salveze etc.

Dar lucrurile sunt puţin mai complicate dacă te gândeşti că toţi suntem în acelaşi timp autorii şi protagoniştii poveştilor noastre şi personaje secundare în poveştile celorlalţi. Eşti prinţesă într-o poveste şi zmeoaică în alta.

Poveştile noastre se intersectează, uneori se completează sau se unesc, alteori nu. Nu orice două poveşti pot alcătui o carte. Şi atunci te trezeşti că din prea multă creativitate ai ajuns tu, Cenuşăreasa, cu cei 7 pitici şi ceva mai norocoasa Albă ca Zăpada caută merele de aur cu Prâslea cel Voinic 🙂

What if …?

Mă trezesc şi primul lucru pe care îl fac e să aprind laptop-ul. Asta ca să îl găsesc deja “pregătit” până termin eu cu celelalte mărunţişuri matinale. Mă întorc în cameră, îmi verific e-mail-ul, citesc câteva bloguri, ştirile şi apoi ascult muzică pe care o împărtăşesc sau nu tot pe net. Mănânc sau citesc, laptop-ul rămâne aprins câtă vreme sunt şi eu în cameră. Merg la lucru, aprind un alt laptop. Şi printre e-mail-uri în Outlook şi fişiere *.xls, îşi fac loc şi ferestre care ţin de treburi … personale.  Mă întorc acasă, nu stau 5 minute şi aprind laptop-ul meu. Chiar dacă nu stau atunci să lucrez la el, dar îl aprind, să fie. Singurele întreruperi sunt cele cauzate de câte o plimbare sau un drum la şcoală.

I think I’ve got an issue 🙂 Şi partea proastă e că nu mă deranjează. Mie îmi place. It’s a good companion, this Internet Guy. Numai că nu e real. Şi nici sigur. Ieri ba ne-am certat, ba ne-am împăcat 🙂 Şi numai RDS-ul era de vină. Şi apoi, ar mai fi o problemă. M-am învăţat aşa.. connected şi de fiecare dată când mă “deconectez” şi merg şi eu în locuri mai aproape de natură şi mai îndepărtate de tehnologie, mi se pare că atunci se întâmplă totul şi eu nu aflu 🙂 Mai sun un prieten să îmi verifice e-mail-ul, îl mai verific eu de pe telefon, dar tot am sentimentul că ratez ceva. Cel puţin până mă adaptez.

Şi e curios că eu nu eram aşa. Râdeam de fratele meu şi nu înţelegeam cum de stă toată ziua cu ochii în calculator. Mi se părea că el ratează lucruri. Nu înţelegeam de ce să vorbeşti ore în şir cu o persoană pe net când aţi putea să o faceţi foarte bine faţă în faţă. Pentru că nu vorbea cu niciun prieten din alte ţări/oraşe. Şi acum … iată-mă! Cum ne poartă viaţa asta … 🙂

Şi atunci mă întreb: dacă, prin absurd, de mâine nu am mai avea Internet, ce-aş face? Cu ce mi-aş ocupa timpul? Unde mi-aş stoca informaţiile? Şi de unde aş prelua altele? Aş începe să merg la cinema? Mi-aş cumpăra CD-uri cu muzică? 🙂 În ce măsură aş mai vorbi cu persoanele cu care vorbesc acum? Pe scurt, cât de uşor m-aş putea întoarce la un stil de viaţă mai vechi?

01:15 a.m. Moment poetic. Epigramă

O oră, vă rog. Injectabilă. 🙂

Se spune că timpu-i un leac pentru toate

Că vindecă răni, provoacă uitări

Şi bolnave iubiri din suflet le scoate.

Aşa tratament îmi trebe şi mie!

Mă-ntreb doar un lucru: ar fi grozăvie

Să dea “timp” din ăsta şi la … compensate.

Stupid question

Dacă pisicile cad mereu în picioare, iar o felie de pâine unsă cu unt cade mereu pe partea cu untul, ce se întâmplă dacă legăm felia pe spatele pisicii şi aruncăm pisica de undeva, de sus? 🙂

02:34 am. Moment poetic. Epigramă

Despre oameni… cu fumuri

Pe cei ce fumează îi umplu de-ocară,

De ignoranţă i-acuză şi de prostie.

Se dau drept exemplu de port şi morală

Până când cerul le este mai jos de bărbie.

Şi cu gândul la cei ce vor ca să moară

Se uită pierdut şi-şi aprind … o ţigară.