Cum a fost la concertul Nouvelle Vague

Pentru că viața este imprevizibilă și are multe aspecte, nu am mai ajuns vineri la concertul Nouvelle Vague, însă am desemnat-o pe Ioana de la Tourmaline Boutique să mă reprezinte cu mândrie și să îmi scrie câteva rânduri despre ce impresie i-a lăsat spectacolul. Vi le las și vouă, mai jos:

De fiecare dată când ajunge la urechile mele vestea cum că-i rost de concert frumos, mă entuziasmez la fel de tare ca un copil mic când își primeşte ciocolata preferată. Aşa a fost şi cu Nouvelle Vague. De când am ştiut că vin la Timişoara, au fost prezenţi în playlistul de zi cu zi, negreşit.

Şi-apoi, o dată cu apropierea momentului 0 am început să îmi fac filme, despre cum va fi, că aşa o iau razna gândurile mele. Mă aşteptam să fie cu iz de romantism, să-mi absorbă toată emoţia, să tremur din toate încheieturile. Doar că a fost mai mult de atât. Întregul concert a fost un spectacol senzual. Voci diferite, speciale, care m-au făcut să mă răzgândesc la fiecare melodie care-mi place mai mult, fără să ajung la vreo concluzie.

Cu picioarele goale, dar cu atitudine debordantă, aşa a fost trio-ul de soliste. Au umplut scena cu energie, dans, viaţă şi-au stârnit ţipete de bucurie, chiar de extaz pe alocuri. Au trecut câteva zile de-atunci și încă mă trezesc în fiecare dimineaţă fredonând vreo melodie din repertoriul lor. M-au fermecat, aş zice.

Şi uite aşa mi-am promis, pe cât posibil, să nu ratez nici un concert marca Plai (Good job, draga Plai). Ceea ce vă doresc şi vouă!

Ceea ce vă doresc și eu. Articol frumos despre concert mai puteți citi și la Richie. Până una alta, să ne amăgim cu niște poze, luate de pe pagina de Facebook a Festivalului Plai:
1044271_10151568060334877_1668461377_n

1044039_10151568060754877_1090473206_n

1010454_10151568060389877_1117138465_n

1004741_10151568059974877_650351502_n

983606_10151568060259877_378569809_n

943203_10151568060679877_1013230061_n

Cum e cu vitaminele efervescente?

Încep cu un soi de disclaimer: sunt o persoană comodă. Îmi prețuiesc foarte mult timpul și deci nu îl umplu decât cu lucruri pe care eu consider că trebuie să le fac – am o problemă cu ideea de datorie, dar despre asta, altă dată – și lucruri pe care le fac cu plăcere. Drept urmare, am tendința să evit tot ceea ce e consumator de timp și nu face parte nici din prima, nici din a doua categorie. De asta nu pierd vremea nici prin saloane de înfrumusețare, nici pe la shopping și tot de asta am tendința de a îmi neglija sănătatea, că aici voiam să ajung.

Încerc să mă hrănesc cât de sănătos pot, cu mici excepții când și când, că doar oameni suntem. Numai că ritmul în care îmi duc viața îmi mai cauzează căderi de calciu ori de glicemie, nu foarte plăcute. Și atunci m-am hotărât să fac o cură cu vitamine. Mi-am cumpărat pastile de tot felul, numai că, de comodă ce sunt, uit să le iau. Am început, de-a lungul timpului, cred că zeci de astfel de cure de pastile și rar am reușit să mă țin de ele. La un moment dat însă, am descoperit vitaminele efervescente, care mi se par o superinvenție pentru oamenii comozi, că sunt gustoase și mi-e ușor să le iau, că sete mi se face sigur măcar de două ori pe zi și e mai bună apa cu vitamine decât apa chioară. Am luat calciu efervescent, magneziu efervescent și un cocktail de multivitamine.

Problema e că eu am o mare presimțire că vitaminele astea efervescente nu sunt tocmai ok. Eu m-am uitat, ce-i drept, pe etichetă, să văd ce o fi în ele, dar mare lucru nu am înțeles. Cert e că mie îmi par prea gustoase și colorate ca să fie sănătoase, dar poate mă înșel. Și tare aș vrea să mă înșel. Deeeeci, să le arunc la coș sau chiar mă ajută cu ceva? 🙂

Despre prieteniile la distanță

Nu cred că relațiile la distanță nu funcționează. Habar n-am cum e cu cele amoroase, dar prieteniile pot lupta lejer cu distanțele, de orice fel ar fi ele. Sunt implicată, la momentul ăsta, în trei feluri de prietenii la distanță.

Sunt, pe de-o parte, prieteniile consolidate în timp, cu oameni pe care îi simți ca frații, în care s-au trântit deodată o samă de kilometri hâtri. E genul de relație pe care o am eu cu fetele, care rezistă eroic de 12 ani. Le simt ca pe niște surori, chiar dacă din șase, am mai rămas doar cinci care tragem cu dinții de ceva frumos. Fetele sunt cele la care mă gândesc prima dată ori de câte ori mă încearcă o bucurie mai mare sau o suferință mai crâncenă, după caz.

Apoi, prietenie la distanță mai este cea în care distanța se măsoară în timp și nu în kilometri. Genul de prietenie care se leagă din senin și extrem de firesc, cu oameni cu care te-ai intersectat la un moment dat. Cu o singură persoană am avut sentimentul ăsta (Andreea, când ne vedem?!?) și, deși ne sincronizăm programele din ce în ce mai greu în ultima vreme, o simt mereu la fel de aproape și pot să îi povestesc absolut orice, fără nici cea mai mică urmă de ezitare.

În sfârșit, sunt prieteniile alea ciudate, despre care habar n-ai când au apărut ori dacă sunt reciproce. Singurul lucru care e cert e că în întâlnirile sporadice pe care le ai cu oamenii din categoria asta, simți că le poți spune orice, fără pic de reținere. Distanța, în acest din urmă caz, e exprimată când în kilometri, când în luni, când în stânjeneală. Dar încrederea și sentimentul acela de confort psihic absolut pe care le simți când sunteți față în față, rămân acolo, orice ar fi.

Vara se numără concertele

Cum în ultima vreme nu mi-am prea permis să plec vara în vacanțe exotice, singura consolare pentru faptul că nu văd marea e faptul că merg la concerte. Mai mari sau mai mici, singulare sau înlănțuite în festivaluri, minivacanțele astea muzicale sunt o alternativă bună și au proprietăți curative.

Am văzut multe concerte, unele dintre ele memorabile. Și o să mai văd unul de pe wishlist în doar o lună, încă nu îmi vine să cred. Dar despre asta, într-un alt articol. Articolul de azi este despre oamenii de la Plai și despre cum ne aduc ei cu un pas înainte în ce privește educația muzicală.

Eu despre Plai am mai scris, sincer și cu mare drag, și probabil că o să mai scriu, mai ales că anul ăsta îl aduc iar pe Patrice și în premieră pe cei de la Zaz, care mie îmi plac mult. Însă dincolo de ce se întâmplă la Muzeul Satului, în fiecare mijloc de septembrie, Plai mai organizează concerte Premium, să le spun așa, cu nume mari și foarte bine alese. Datorită lor am văzut Pink Martini și Nigel Kennedy, și tot datorită lor avem ocazia să îi vedem, peste doar o săptămână, pe cei de la Nouvelle Vague.

Eu ascult Nouvelle Vague de vreo 4 ani și îmi place pentru că au un rafinament aparte. Oamenii ăștia par să cânte în franceză chiar și atunci când versurile sunt în engleză. Există o sensibilitate aparte în melodiile lor, cu care eu rezonez din plin.

Concertul o să aibă loc în Parcul Rozelor și vă sfătuiesc să nu lipsiți, dacă sunteți amatori de muzică bună. Biletele se pot cumpăra de la Eventim şi din reţeaua magazinelor Cărtureşti, Germanos, Orange și Vodafone. Biletele pentru acces general costă 60 lei, iar cele din fața scenei 90 lei (zonă limitată la 200 de bilete). În plus, înainte de concert, veți putea să le puneți și câteva întrebări, într-o întâlnire cu fanii, organizată la Institutul Cultural Francez. Detalii puteți găsi pe site-ul Plai.

Până una, alta, enjoy! 🙂


Viață lungă, dar degeaba

Poate că voi știați de doamna aceasta, dar eu abia aseară am aflat de viața ei lungă cât două vieți normale. Pe scurt, Jeanne Louise Calment a trăit 122 de ani. Mi se pare aproape halucinant. S-a născut și a murit în două lumi total diferite. La 13 ani l-a cunoscut pe Van Gogh, iar la 120 își aducea contribuția la un album de muzică rap. Nici nu pot să îmi imaginez cum este să strângi, într-o viață de om, experiențe atât de diferite între ele, să treci de la un stil de viață la altul, să fii martor și victimă a atâtor schimbări.

Și deși poate că o să sune ciudat, biografia ei fascinantă nu mi-a stârnit altceva decât compasiune. A trăit 50 de ani după ce i-a murit soțul, 60 după ce i-a murit singura fată și aproape 40 după ce și-a pierdut și singurul nepot. Și-a dus cea mai mare parte din viața ei lungă de una singură, până în momentul în care a devenit o curiozitate a naturii și presa a început să o ia în vizor.

Mi se pare un chin să uite Dumnezeu de tine pe pământ. Să fii nevoit să îți duci zilele în solitudine, să te adaptezi, să ții pasul cu o lume care nu îți aparține. Să îți îngropi, pe rând, toți oamenii pe care i-ai iubit. Și apoi, să aștepți. Nu cred că viața trebuie să fie scurtă ca să te poți bucura de ea, ba chiar mi se pare o mare prostie să afirmi așa ceva, dar cred că viața lungă nu înseamnă nimic dacă nu ai cu cine să o împarți. E doar suferință prelungită.

Dar poate că sunt eu prea dependentă de cei la care țin. Voi ce credeți?

Despre cei care își complică singuri existența

Lucrul cel mai greu pentru oamenii care își complică singuri existența – categorie pe care o reprezint cu mândrie – este că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să accepte că vina le aparține. Că sunt ca niște păianjeni care s-au încurcat în propriile lor ițe și acum își mestecă, aproape din reflex, picioarele. Victimizarea funcționează numai până la un punct. Dai vina pe soartă, predestinare și alte aiureli, până când îți dai seama că toate converg către tine, o sumă de alegeri proaste și atitudini pe care și cel mai acerb dintre masochiști ar fi invidios.

Și zic că e greu să accepți că e vina ta, nu pentru că te-ai simți prost sau ar da mustrările de conștiință peste tine, ci pentru că, din momentul acela, te simți obligat să te îndrepți. Să iei alegeri mai raționale și să te prețuiești un pic mai mult decât o făceai.

Or să îi ceri asta unei persoane care se hrănește cu drame imaginare și povești imposibil de realizat e ca și cum i-ai cere lui Pegas să meargă la pas, când el poate să zboare. Căci oamenii care își complică singuri existența o fac pentru că cea pe care o duc li se pare banală; pentru că simt nevoia de adrenalină, de dramă, de vervă și pasiune, de provocări demne de eroi romanești. De fiecare dată când se plâng că nu li s-a mai împlinit un vis, de fapt se bucură că măcar l-au văzut realizat, în cele mai mici detalii, cu ochii închiși. Iar pentru cei cu o imaginație bogată, care se află într-o perpetuă stare de visare, uneori ceea ce se întâmplă în spatele globului ocular e mai real și mai palpabil decât tot ceea ce se află la doi metri depărtare, în fața lor.

Marea disimulare

Mi-aduc aminte când, imediat după ce am terminat liceul și s-au făcut albumele acelea cu poze și comentarii de la toți colegii, am avut o mare surpriză. În fiecare dintre mesajele colegilor, fără nici o excepție, mi s-a transmis, în dulcele stil clasic, să nu mă schimb niciodată și, atenție, să rămân mereu la fel de veselă.

Foarte frumos, ați zice și cel mai probabil că sunteți cu totul de acord, după ce m-ați văzut rânjind în atâtea poze pe Facebook. Numai că eu în liceu, mai ales în ultimii doi ani, am fost cam depresivă. Eram tristă, dar tristă rău, cu plâns pe înfundate în pauzele dintre ore și mari probleme existențiale. Și normal că nu voiam să se vadă, dar nu mi-am dat seama niciodată că pot disimula atât de bine. Cred că îmi intrase zâmbetul în reflex, că altfel nu-mi explic cum de nu îmi mai dădeam seama că mi-l trânteam pe față.

În fine, ideea e alta: este surprinzător cât de puțini oameni reușesc să ne citească, să vadă dincolo de ce expunem noi pe tarabă. Și cum reușim să trecem drept altfel decât suntem. Eu și acum sunt percepută ca fiind o persoană veselă nevoie mare, deși, în cea mai mare parte a timpului, nu sunt. Nu că aș fi neapărat tristă, dar mă gândesc în permanență la atât de multe lucruri și îmi fac atâtea probleme și îmi pun atâtea întrebări, încât nepăsarea aducătoare de veselie nu prea mai are loc printre stările mele. Dar mă străduiesc atât de mult să nu transmit frământările mele și celorlalți, încât îmi acopăr fața cu indici ai bucuriei cele mai sincere. Și, aparent, funcționează.

Și nu mă înțelegeți greșit, ăsta nu e un lucru rău. Cel puțin în ce mă privește. Opacitatea asta e bună și ea, că te ajută să eviți întrebări ciudate și priviri insistente. Numai că uneori, după o zi în care ți-ai ascuns amărăciunea în cerul gurii, cu colțurile înfipte adânc în gâtlej, unde creează noduri și ți-ai lipit peste buze un zâmbet, ca să nu poată evada, obosești. Disimularea te secătuiește de forțe. Și atunci se întâmplă ca, într-un moment de slăbiciune, amărăciunea să fugă din cerul gurii, să-și smulgă colțurile din adâncurile traheei și să fugă șireată, în sus, către ochi, împingându-și trupul sărat pe sub pleoape. Și așa se naște, dragii mei, plânsul acela din senin, de nu știm de unde a venit și de ce.

Schimbarea la față

După cum poate că ați văzut deja dacă ați aterizat ieri pe aici, mi-am schimbat tema la blog. Deja mi se părea că nu mi se mai potrivea tema cea veche, așa colorată și cu desene animate, cred că am crescut fără să îmi dau seama, sau ceva. 🙂 Și nici nu mi-am exprimat bine doleanța asta pe Facebook, că Arhi s-a și oferit să îmi dăruiască o frumoasă temă, la alegere, că așa sunt unii oameni, se pricep să facă bucurii.

Mi-am tras și o părere de logo pe această cale, să fiu om serios până la capăt și aș fi tare curioasă de sugestiile voastre legate de temă, în general, de fonturi, culori, funcționalitate, user experience etc. Mie nu cred că mi-a mai plăcut o temă mai mult ca asta, vreodată, nu atât pentru cum e acum, ci pentru ce îți permite să faci. E atât de faină pe interior, că nici nu vă pot explica entuziasmul trăit când am disecat-o weekend-ul ăsta.

Așa că hai, spuneți-mi ce vă place, dacă vă place și ce vă deranjează sau vă incomodează. Mulțumesc anticipat!

Woody Allen și Diane Keaton

Ca un preambul, trebuie să spun că îmi place Woody Allen. Mult. Cel mai mult. Scenariile lui mi se par geniale. Le-aș putea citi ca pe niște cărți savuroase, fără să fie susținute de imagini. Iar felul în care privește lumea și în care observă detaliile cele mai fine ale comportamentului uman mi se pare absolut fascinant.

De aceea, am fost foarte interesată să știu cât mai multe despre el. Ca scriitor, scenarist, regizor și om. Nu știu câți dintre voi sunteți fani ai filmelor lui, dar dacă ați văzut măcar câteva, poate că ați observat că el obișnuiește să lucreze cu aceiași actori în rolurile principale.

Una dintre actrițele recurențe în filmele lui este Diane Keaton, care a jucat rolul lui Annie Hall în filmul cu același nume și cu care Allen a trăit și o frumoasă poveste de dragoste. Nimic neobișnuit până aici, nu? Doi actori care au jucat împreună au trăit și o poveste de dragoste, după care și-au văzut de viață.

Numai că, citind Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkman, am descoperit puțin mai mult. Atât de frumos vorbește despre ea, că am citit și recitit pasajele la nesfârșit și apoi m-am tot întrebat de ce dumnezeu nu or fi rămas împreună. Uitați câteva mostre:

Îmi amintesc că am dus-o să vadă varianta nefinisată a lui „Ia banii și fugi” într-o sală mică de proiecție pe undeva. Și a spus: „Să știi că e bun. E amuzant. E un film amuzant”. Cumva, am știut în acel moment, în acea clipă, că va fi în regulă cu publicul.

De-a lungul anilor, am ieșit împreună, am trăit împreună și am rămas foarte buni prieteni până în ziua de azi. Și mă bazez de fiecare dată pe ea. Probabil cea mai importantă proiecție a oricăruia din filmele mele e atunci când se află ea în oraș și pot să o fac să îl vadă.

Cuvântul ei are o mare greutate pentru mine. Dacă ceva îi place sau nu îi place, mă influențează. Și, cum am spus, dacă fac un film și ei îi place, simt că mi-am atins scopul și nu-mi mai pasă dacă îi mai place altcuiva din toată lumea.

Awwww, right? Cred că trebuie să fie tare frumos să fii o Diane Keaton pentru un Woody Allen. 🙂

DIY, dar nu prea

Dacă e ceva care mă intrigă constant în ultimii ani, e prezența unui număr foarte mare de contraste la nivelul comportamentului uman. Oameni care își cumpără telefoane de peste o mie de euro, dar care nu au bani de chirie, oameni care dau zece lei pe o cafea proastă, servită într-o cană de tablă, doar pentru că e ca la bunica și, în ultima vreme, contradicția dintre mania cu handmade și DIY (Do It Yourself) și apelul la fel de fel de specialiști pentru cele mai mici operațiuni. Dar să detaliez.

Există, după cum probabil ați observat și voi, o modă manifestată mai ales printre femei, de a crea cât mai multe dintre produsele pe care până mai ieri le cumpărau. Că e vorba de  cercei făcuți din mărgeluțe, de a transforma o comodă în băncuță sau de a recondiționa un scaun de bucătărie, e trendy să le faci tu singur, cu mâinile tale, să fii creativ și nonconformist, econom și pragmatic, susținând în același timp lupta împotriva poluării și mai știu eu ce cauze nobile. Perfect, n-am nimic împotrivă, Continue reading