O privire sașie către Târgu-Jiu, cu un ochi în trecut și unul în viitor

Povesteam ieri cu Lilișor – care, apropos, mi-a făcut un bolero pentru nuntă absolut minunat – despre viața în orașele mici. Ea a copilărit la Lugoj, eu la Târgu-Jiu, dar amândouă am rămas la fel de atașate de orașele de baștină, chiar dacă între timp viața ne-a purtat către părți mai „civilizate” ale patriei.

Viața într-un oraș mic îți poate crea destul de multe complexe și nu îți dai seama de asta decât atunci când ajungi să locuiești într-un oraș mai mare. „Cum, voi nu aveți McDonald’s?” e întrebarea care delimitează categoric locurile civilizate de cele necivilizate și creează în mintea celor care nu au trecut niciodată prin orășelele de provincie o imagine distorsionată a acestora.

Țin minte că în clasa a X a, când am fost la faza națională a Olimpiadei de Limba Engleză, în Timișoara, colegii de competiție erau absolut șocați că participăm și noi, aștia din orașe anonime, la concursuri importante. Am rămas bulversată; atunci când trăiești armonios într-o bulă în care ți-e bine, nu ai conștiința percepției pe care o au cei din afara bulei despre tine.

A trebuit să explic în nenumărate rânduri faptul că, în ciuda faptului că e un oraș mic, Târgu-Jiu e un oraș cochet și curat, cu oameni gospodari și tineri dornici să se dezvolte. Am studiat într-unul dintre cele mai bune licee din oraș – Tudor Vladimirescu – și simt un soi de mândrie nejustificată de fiecare dată când povestesc despre oameni valoroși că au fost colegi de liceu cu mine sau că „El era în Ecaterina, dar ne știm din vedere.” (n.a. Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” e un alt liceu foarte bun din oraș).

Și mă bucur tare mult că, treptat, problemele astea se vor diminua. M-am entuziasmat ca un copil când am aflat că Târgu-Jiu e unul dintre orașele în au poposit cei de la Samsung, în cadrul campaniei Samsung Trends of Tomorrow, realizată în parteneriat cu eJobs. Și nu doar în Tudor sau Ecaterina, liceele mai „privilegiate” ale orașului, ci în cinci centre școlare: pe lângă cele două, în campanie au intrat și Colegiul Economic Virgil Madgearu, Colegiul Național Spiru Haret și Liceul Gheorghe Magheru.

Cei care locuiesc în orașe mai mici știu că aici, unde nu au loc zi de zi astfel de evenimente, faptul că se țin niște „ore smart”, în care se discută despre tehnologie și primii pași în carieră și alcătuirea unui CV, e prilej de sărbătoare. E mare lucru că ajung și orașele micuțe pe harta evenimentelor de acest gen, astfel că în timp, complexele de care vorbeam mai sus se vor atenua.

Și dacă închid ochii și mă concentrez puțin, parcă și simt forfota din amfiteatrul mare, sclipirea din ochii elevilor care ajung să butoneze tabletele de ultimă generație, starea de plictiseală cool și falsă a celor care nu vor să se arate impresionați, deși inima lor a tresărit când au văzut aplicația aia mișto care te ajută să îți faci CV-ul. Da, sunt nostalgică și, recunosc, puțin geloasă. 🙂

Școlile noastre de coșmar

Școala mi-a provocat dintotdeauna coșmaruri. Ba chiar cred că din a doua zi de școală am început să am coșmaruri legate de prima. 🙂 Bine, nu școala în sine mi le provoca, pentru că mi-a plăcut mai mult decât ar fi fost poate normal, ci ideea de competitivitate care ne era insuflată.

Iar pentru un copil extrem de nesigur și de introvertit, aterizarea în mijlocul unui sistem în care totul este evaluat și bazat pe clasamente este boală sigură. Așa că frustrările astea se acumulau și se azvârleau asupra mea în tot felul de vise care mai de care mai ciudate, în care ba râdea o clasă întreagă de mine, ba greșeam la nu știu ce lucrare, ba nu aveam pix cu care să scriu la un test la care știam totul.

Problema e că nu m-am vindecat niciodată. Nu mai e vorba de nicio competiție, ci de mult stres și teama eternă de a nu dezamăgi. Chiar azi-noapte am visat că, nu știu cum și de ce, eram la susținerea tezei de doctorat mai devreme cu o săptămână și, bineînțeles, nu eram pregătită.

Mă chinuiam cu disperare să îmi încropesc o prezentare, dar, așa cum îi șade bine unui coșmar, aveam la dispoziție doar un amărât de post-it pe care îl umplusem deja pe ambele fețe, cu un scris atât de mic, că nu mai înțelegeam nimic. Profesorul coordonator lipsea, colega mea nu se descurca nici ea prea bine, sala era plină de oameni veniți acolo ca la spectacol, iar singura persoană pe care o știam din public s-a ridicat și a plecat exact înainte de a lua eu cuvântul.

Și dincolo de starea de panică, de agitația și de oboseala pe care le generează genul acesta de coșmaruri, lucrul care mă enervează cel mai mult e că sunt veșnic fără de finalizare. De fiecare dată mă trezesc înainte să se clarifice, în vreun fel, situația respectivă. Și e al naibii de frustrant.

Plai 2013: ploaie și surprize plăcute

Sper să nu greșesc când spun că nu am ratat nicio ediție a Festivalului Plai de până acum, căci memoria mea este tare subiectivă, iar mie mi se pare că știu festivalul ăsta din copilărie. Ce e cert e că nu îmi aduc aminte nici măcar un sigur an în care să nu fi căzut cel puțin o picătură de ploaie. Un fel de they put the plai în ploaie, sau așa ceva.

Or dacă ploile torențiale reprezintă un motiv de îngrijorare pentru orice organizator de concerte în aer liber, oamenii de la Plai cred că stau liniștiți, căci publicul lor se înarmează cu umbrele și pelerine, îndură frigul și ploaia, dar nu s-ar ascunde nici în ruptul capului acasă. Păcat însă de ateliere, mai ales de cele adresate copiilor, care, din pricina vremii, nu s-au putut desfășura chiar în condiții ideale. Totuși, oamenii mari și mai rezistenți la vremea urâtă au pictat, au cântat la chitară și s-au jucat nestingheriți pe aleile din Muzeul Satului Bănățean.

Cât despre concerte, au fost memorabile. Zaz a fost cred că cea mai așteptată și nu a dezamgit. Ființa asta plăpândă este o explozie de energie, căldură și veselie, cum rar am mai văzut. A fost absolut minunată! Uitați și voi cam cum sună ființa asta live:

Patrice a repetat figura de anul trecut și a scos publicul timișorean din latența-i caracteristică într-un fel aproape magic. Oamenii au sărit, au cântat și au dansat cu umbrelele în mâini, așa cum nu prea vezi la concertele din Timișoara.

Și deși Zaz a fost motivul principal al prezenței mele acolo, eu am rămas cu gândul la Maia Vidal, căci nu știam nimic despre ea până la Plai și m-a bulversat complet, m-am îndrăgostit de ea iremediabil. Are așa o fragilitate în voce și atitudine, o feminitate atât de pronunțată, încât îți lasă impresia că a venit printre oameni dintr-un basm cu prinți și prințese. Vă las și aici trei piese, poate că le și știți deja, iar dacă nu le știți, sper să vă placă. 🙂



Și pentru că după un eveniment reușit, e bine să dai cezarului ce e al cezarului, să facem și noi același lucru:

Festivalul PLAI 2013 a fost organizat de Asociaţia Culturală Sunet Ambianţă Timişoara şi Casa de Cultură a Municipiului Timişoara, în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Consiliul Judeţean Timiş și Institutul Francez din Timișoara.
Sponsor principal PLAI 2013: HELLA
Sponsori: Euro GSM și Staropramen
Sustin investind in dezvoltarea PLAI: Cabinet Mercescu, Draxlmaier, Kathrein,Continental, IHM Total Consult și Quark Motors.

Dilema unui om obosit

Cea mai mare dilemă a unui om obosit este dacă, la finalul unei zile pline, după ce a terminat cu treaba, ar trebui să se bucure de viață și de puținul timp liber rămas sau să se arunce în pat și să cadă într-un somn adânc, care să-l pregătească pentru următoarea zi. E drama mea de fiecare zi și nu am încă o soluție la această problemă.

Pe de-o parte, spiritul de tânăr plin de vervă care încă mai zace în mine mi-ar aminti cum e cu Carpe Diem și m-ar trimite în vâltoarea vieții până la primele ceasuri ale dimineții, cu prieteni vechi, voie bună și povești stropite cu vin. Pe de altă parte, conștiința responsabilităților îmi dă cu dictonul latinesc peste ochi și mă trimite la culcare, că altfel risc să nu termin tot ce am de făcut.

Și, de ce să vă mint, de cele mai multe ori câștigă conștiința cea ursuză și party-pooper. Și-atunci, nu pot să nu mă întreb: dacă îmi dorm, de fapt, tot timpul liber? Tot așteptând după acea zi mai lejeră, acel weekend pe care să mi-l dedic doar mie și care nu vine niciodată, îmi respect cu sfințenie cele 8 7 6 ore de somn și…cu ce mă aleg? Dacă mâine alunec pe-o coajă de banană, mă lovesc cu capul de bordură și mor, cred că în cele câteva secunde de luciditate înainte să îmi revăd filmul vieții, îmi voi dori să fi făcut altceva cu o noapte înainte în loc să dorm.

Și totuși, cu somnul nu-i de joacă, mai ales atunci când ai multe de rezolvat. O noapte șturlubatică îți poate compromite o zi întreagă de muncă. Înțelegeți acum dilema mea?

Deci spuneți-mi și mie, dragii mei, ce e de făcut: ne dormim cuminți nopțile așteptând sfânta săptămână de concediu în care să ne permitem să trăim cu intensitate sau sfidăm legile fizicii și îl punem pe Moș Ene pe tușă, lăsând dormitul pentru Viața de Apoi?

Presimt o ediție memorabilă a Festivalului Plai

Dacă nebunia ultimelor luni m-a ținut departe de socializarea on și offline, Festivalul Plai mă readuce pe baricade și să sperăm că voi rămâne în zonă mult și bine. Mai sunt două zile și începe cel mai frumos festival din Timișoara. De fapt, singurul festival în adevăratul sens al cuvântului, din punctul meu de vedere.

Pentru mine, un festival trebuie să însemne mai mult decât trei concerte în ceas de seară. Un festival înseamnă un program cultural bogat și variat, un spațiu dedicat și o atmosferă aparte. Când am fost prima dată, acum trei ani, la Sziget, am zis că e ca un fel de Plai, dar la scară mult mai mare. Pentru că și acolo, de când intri pe teritoriul insulei, știi că se întâmplă ceva special. Așa e și la Muzeul Satului Bănățean, pe perioada Festivalului Plai: atmosferă de sărbătoare, dar relaxată tare, oameni de toate vârstele și priviri lipsite de încrâncenare.

În plus, ediția asta cântă cei de la Zaz, care îmi plac de mor. Și vine, pentru a doua oară, Patrice, care anul trecut a făcut un spectacol deosebit. Și ce îmi place cel mai mult e că în fiecare an descopăr artiști foarte talentați de care nu am auzit niciodată. Din activitățile din timpul zilei, cel mai tare mă bucur că cei de la Marele Ecran vor fi din nou prezenți la Casa Filmelor, cu proiecții de filme pe care nu le vezi la tot pasul. Anul trecut am văzut Nuntă de Piatră, care m-a bulversat pur și simplu și m-a ținut în loc pe sacii umpluți cu cârpe mult mai mult decât aș rezista în mod normal.

Apoi, sunt curioasă ce va fi la Scena Mică și, bineînțeles, de atelierul de chitară al fratelui meu minunat. Sper doar să fie vreme frumoasă, că în ultimii ani a tot tras câte o ploaie. Iar dacă nu v-ați luat încă bilete, eu zic să vă grăbiți, locurile sunt limitate și anul trecut au fost mulți întorși din drum de la poartă, pentru că efectiv nu mai încăpeau, în condiții de siguranță, în aria dedicată festivalului.

Time-out

După cum probabil că ați remarcat, am trecut pe aici mai răruț în ultima vreme. Nu că așa ar fi mai drăguț, ci pentru că mi-am dus multitasking-ul la extrem și nu am reușit să îmi mai fac timp pentru blog. Dincolo de munca cea de toate zilele, se apropie vertiginos momentul final al studiilor mele doctorale, ceea ce, după cum puteți intui dacă mă știți câtuși de puțin, îmi creează panică, multă, multă panică.

Apoi, ne mai și mutăm, încet, încet spre o nouă și primă casă. Și mai e și-o nuntă la orizont, în mai puțin de trei luni. Deci sunt prinsă rău cu viața. Nu mă plâng, că-mi place, nici nu (cred că) mă justific, doar că m-am gândit să vă anunț, să nu care cumva să vă îngrijorați.

În rest, sunt bine, mersi, ocupată până peste cap și mă străduiesc să mă las de emoticoane. Nu știu exact de ce, așa mi-a venit acum câteva zile, când am simțit că parcă renunț la cuvinte pentru tot felul de grimase. Dacă îmi iese treaba asta, următoarea încercare va fi să mă las de romgleză.

Dar e al naibii de greu, vă zic. Am avut și câteva scăpări, în momente de maximă oboseală și minimă concentrare. Partea proastă e că oamenii sunt atât de obișnuiți să găsească fețe zâmbitoare în tot felul de mesaje, că mai toată lumea are impresia că sunt foarte serioasă sau chiar supărată. Oricum, e foarte interesant cum tonul unei afirmații nu mai e dat de sensul cuvintelor și de punctuație, ci de prezența sau absența emoticoanelor. Subiect bun de cercetat, când oi avea ceva mai mult timp liber. Dar atât, deocamdată. Promit să revin de îndată ce voi mai avea un moment de respiro.

Over and out.

Cine se trezește de dimineață, muncește mai mult eficient

De aproximativ trei săptămâni, îmi încep ziua de lucru la 7:30. Pentru o persoană care lucrează mai mult de acasă, credeți-mă că nu e ușor. Dar este aur pur, vă spun. Orele acelea matinale, până pe la 10-11, sunt mai lungi decât toate cele care urmează apoi. Pentru că foarte puțini muncesc atunci, am parte de o tihnă și un confort psihic care îmi priește nespus.

Dimineața devreme, cu cafeaua lângă mine, lucrez cel mai eficient. Nu mă grăbește nimeni, mintea mi-e odihnită, nu îmi bâzâie mailul, nici telefonul, nici Facebook-ul. Am uneori senzația că timpul stă în loc, iar eu îl pot fenta, făcând o bună parte din treabă până când restul oamenilor ajung la lucru.

Aș vrea să spun că faptul că încep să lucrez la 7:30 înseamnă și că termin mai repede, dar aș minți. Ziua de lucru se termină tot la 18-19-20, dar asta doar pentru că sunt eu băgată în mai multe activități. Dar voi puteți încerca să vă treziți devreme, o să vedeți ce lungă și frumoasă e prima parte a zilei. După ora 12, toată lumea începe să se agite și apoi, deodată, se face 18. 🙂

Opt ani

Cândva, în lunile astea de vară, se vor face opt ani de când sunt în Timișoara. Și am o senzație foarte ciudată și alambicată, un amestec de „parcă n-am stat vreodată altundeva” și „parcă ar fi fost ieri”. Acasă rămâne, totuși, acasă. La Târgu-Jiu sau Runcu, după anotimp. La părinți, și cățel, și lipsă de griji.

Și totuși, e și Timișoara tot un soi de „acasă”. Ba chiar „Prima Casă”, imediat. Dar dacă ar fi să fac o retrospectivă a ultimilor 8 ani, sincer nu știu cu ce m-am ales, la modul concret. În afară de câteva diplome de studii, pentru care, de altfel, am și venit inițial.

Orașul îl cunosc la fel de puțin. Încă mă rătăcesc cu lejeritate în orice zonă ceva mai departe de centru, mall sau Soarelui. Merg încă în aceleași câteva baruri. Viața mea socială citadină s-a încheiat apoteotic odată cu studenția și nu o văd resuscitată prea curând. Am circulat pe maxim 4 linii distincte de tramvai. Nu am prins drag de porumbei. Nu mi-am însușit regionalismele. Nu știu să gătesc mâncare cu specific local. La suprafață, cele aproape 3000 de zile petrecute în Timișoara aproape că nici nu se simt.

La nivel mai profund însă, lucrurile se schimbă. Timișoara e locul în care mi-am dat seama ce îmi place să fac. Nu o să o spun pe aia cu „mi-am dat seama cine sunt”, că e o prostie. Dar pot spune fără ezitare că e orașul în care am cunoscut oamenii care mi-au dat o direcție. Sau care m-au ajutat să o găsesc.

Câteodată îmi place să mă joc și să mă gândesc cum ar fi fost, dacă ar fi fost să nu vin aici. Dacă la cei 18 ani ai mei, aș fi mers în București. Sau în Cluj. Distanțele erau, oarecum, similare. Sunt curioasă cât de mult din ce fac acum aș fi făcut în oricare alt oraș. Cât de fericită sau nefericită aș fi fost în altă parte. Cât de diferit aș fi trăit față de cum trăiesc acum. Nu e o chestie care să mă macine, dar e un subiect numai bun de explorat, noaptea, înainte de culcare.

Și totuși, opt ani… Am îmbătrânit. 🙂

Vacanțele se măsoară în weekenduri

Cel puțin așa se întâmplă la mine, de câteva veri încoace. Pentru că bugetul și timpul nu mi-au permis sejururi întregi pe vreo insulă pustie, am găsit o variantă de compromis care s-a dovedit mai bună decât aș fi crezut: evadări de weekend, pe la câte vreun festival sau printr-un oraș frumos.

Weekendul viitor, de exemplu, mergem cu trupă mare și veselă la Sasca Montană, la Rocker’s Challenge. Scurt și intens, de sâmbătă până duminică. Cu drumeții, povești în buza cortului și concerte frumoase.

La finalul lui iulie, hop-țop la Gurasada, la Route8 Summerfest. Aceeași poveste, același cort, alte concerte. Bună-dispoziție maximă, cheltuială minimă. Deși anul trecut, berea era cam scumpă. 🙂

Și o să mai fie un weekend la Sibiu, poate unul la Cluj și poate-poate ajungem scurt și la mare vara asta. Singura abatere de la regula cu weekendurile îl vom face pentru concertul Robbie Williams din Viena, care are loc într-o miercuri, și pe care încă nu îmi vine să cred că o să-l văd. (OMG, OMG, OMG!!!)

Deci, dacă nu vă permiteți un concediu de 7 zile ca la carte, poate îmi urmați exemplul. 🙂

World War Z și eșarfa în dar

Sunt o persoană foarte cusurgie. Rea de-a dreptul, câteodată. Am un simț al observației destul de dezvoltat și, combinat cu plăcerea de a face glumițe despre tot ce mișcă, mă transformă uneori într-o femeie urâcioasă care se leagă de nimicuri și comentează întruna. Partea proastă e că nu mă pot controla și că, odată ce găsesc un detaliu care mă deranjează, nu mai pot privi ansamblul cu aceiași ochi.

Această introducere fiind făcută, să vă povestesc. Se făcea că acum două seri eram la film, la World War Z, un film deloc pe gustul meu, dar bun pentru aerisit creierii după o zi obositoare de muncă. Brad Pitt în rolul principal, cu pleata în vânt și în plin proces de a salva omenirea. Și, cum se afla el în misiunea lui, la un moment dat trebuie să plece în Coreea. Și se îmbarcă într-un avion militar, pregătit de luptă. Iar în ținuta lui de om care merge să împuște zombies în cap și să cruțe planeta de la pieire, piesa centrală este o eșarfă. Lungă și atârnată, de hipsteri purtată.

Ni la el și la eșarfa lui!

brad-pitt-world-war-z-467

Brad-WWZ

brad-pitts-world-war-z-premiere-in-brazil-c-001

Ei bine, din momentul ăla, filmul a fost pentru mine degeaba. Până când, la un moment dat – nu vă spun de ce, să nu stric filmul – Brad Pitt a trebuit să se deplaseze pe o bicicletă. Abia atunci misterul eșarfei a fost elucidat.

Sursă foto 1, 2 și 3.