Deși ajung tot mai rar aici, mi-am tot propus să scriu un articol-sinteză, așa cum se procedează la început de an, în care să îmi vărs amarul în legătură cu tot ce a fost rău în 2013 și să mă consolez cu întâmplările frumoase. Îl aveam deja compus în minte, mi-l mai recitam din când în când în cap, când mă plictiseam în tramvai sau în nopțile în care uita somnul de mine. Întâmplarea face că n-am apucat.

Asta până ieri când, după niște zile pline de-o amestecătură necontenită între bine și rău, am simțit iarăși nevoia să trag linie și să calculez dacă sunt pe plus. Apucătură ciudată asta cu calculatul, pentru un om care uneori făcea o virtute din faptul că era mai apropiat de cuvinte decât de cifre.

În fine, și de data asta norocul a făcut să n-am timp să-mi aștern gândurile pe hârtie asta digitală. Zic noroc, gândindu-mă la o chestie care mi s-a spus mai demult și care mi se pare foarte, dar foarte utilă: tendința omului de a-și evalua în permanență experiențele e păguboasă. Toată ideea asta, de a-ți măsura viața să vezi dacă e bună sau rea, de a trage linie la anumite perioade de timp ca să vezi de ești în câștig sau în pierdere, nu e de mare ajutor.

Viața e o sumă de întâmplări asupra cărora ai mai mult sau mai puțin control. Nu vreau să dau în formulări patetice și filosofii de cartier, dar, indiferent că ne place sau nu, ni se vor întâmpla lucruri care ne vor face să simțim că ne plesnește sufletul de bucurie și lucruri care ni-l vor sfărâma în bucățele. Uneori se vor întâmpla în aceeași zi, alteori în același an. Indiferent de frecvență, vor avea loc în aceeași viață: a noastră.

Bune, rele, groaznice, incredibile, minunate, terifiante. Toate gradele de comparație vor fi, rând pe rând, ale noastre. Și atunci, de ce să ne apucăm să ne dăm note propriilor experiențe? Nu e o supriză pentru nimeni că boala e rea, moartea e îngrozitoare și indiferența e dureroasă. Ce rost mai are să cântărim dacă au fost mai multe rele decât bune? Ele vin oricum, fără să întrebe pe nimeni. Și-n plus, tot procesul ăsta de evaluare nu ne duce nicăieri. Dacă ai putea trage vreo concluzie din asta, ar fi bine. Dar așa? Cu ce mă ajută să știu că luna ianuarie a fost mai bună decât februarie? Și de ce ar conta? Când tot noi tragem după noi toate lunile pe care le trăim, fie ele bune sau rele?

Așa că, pe cât posibil, o să încerc să-mi astâmpăr impulsul evaluativ și să iau lucrurile pe rând, așa cum vin. Și în caz că-mi veți spune că dacă voi proceda astfel, nu voi ști dacă ce am trăit a fost bine sau rău, frumos sau urât, vă spun de pe acum că știu. Va fi întotdeauna de forma „și, și”; va fi precum o șaorma: cu de toate.

E bine să faci ce-ți place, și asta nu din rațiuni ce țin de straturi prea profunde ale firii umane. Nicidecum. E bine să faci ce-ți place din simplul motiv că, după o anumită vârstă, îți vei petrece cel puțin 8 ore din zi făcând acel lucru. Asta înseamnă o treime din fiecare zi, în cea mai mare parte a vieții tale.

Ei, acum gândiți-vă că dacă vă chinuiți în fiecare zi la locul de muncă, vă chinuiți, practic, o treime din viața voastră de adult. O treime. E enorm. Și nu, a face ce îți place nu înseamnă a face ceva ce e validat și/sau râvnit la nivel social la un moment dat. Nu trebuie să ai un job agreat în mod public și bine plătit ca să îți placă ceea ce faci. Nu trebuie nici măcar să fie un loc de muncă la care să fi visat sau pe care să ți-l fi dorit anterior.

Înseamnă să găsești măcar un singur aspect plăcut în ceea ce faci. Poate fi vorba de procesul muncii, de colegii de echipă, de șeful pe care îl iubești în secret sau de finalitatea muncii tale. Chiar n-are nicio importanță, atâta vreme cât nu petreci o treime a fiecărei zile din viața ta așteptând să înceapă celelalte două.

Răspunsul firesc ar fi: de Crăciun, femeie, că de-aia îi spune așa. Numai că nu e chiar atât de simplu. Să detaliem.

Mie îmi plac sărbătorile de iarnă. Mult. Da, sunt unul dintre aceia care se entuziasmează peste măsură la primul glob zărit în magazin, primul colind auzit pe străzi și prima ninsoare. Nu, nu am postere cu Hrușcă pe perete, doar că îmi place Crăciunul, cu tot ce implică el. Suferința mea cea mai mare e deci aceea că toată nebunia cu Crăciunul durează doar 3 zile. Nici n-ai împodobit bine casa și-ai dat drumul la cântece de Crăciun, că s-a și terminat ultima sarma, și cu ea odată, spiritul sărbătorilor.

Așa că, dac-ar fi după mine, eu aș împodobi bradul azi. Sau chiar ieri, dacă se poate. Numai că nu mulți îmbrățișează această idee, drept urmare, mă ia toată lumea la rost: că dacă îmi decorez apartamentul de acum, până la Crăciun o să mă satur și nu o să mai aibă niciun farmec; că în afara sărbătorilor, decorațiunile și luminițele specifice aduc mai degrabă a bordel, decât a iesle și altele asemenea. Și poate au dreptate, nu zic că nu, că nu am mai făcut asta până acum, ci am răbdat cuminte, în liniște, până pe 24. Numai că anul ăsta aș cam face pe rebela.

Și atunci vă întreb pe voi, prea-înțelepții mei cititori, când e social acceptat să împodobești, mamă, bradul? Știu că tradiția spune că în Ajun, dar dacă am fi să facem o excepție, cam pe când am putea să o facem? Voi cum procedați? 😀

Nu sunt un bun călător. Adică îmi place să călătoresc, să vizitez locuri, să cunosc oameni noi și obiceiuri diferite, vorba clișeului, dar nu sunt bună la a fi prea mult timp pe drumuri, adică la ceea ce mi s-a întâmplat luna asta. Nu mă pricep la făcut și desfăcut bagaje, mă rătăcesc pe holurile hotelurilor, am cel mai prost simț de orientare din lume și, mai mult decât orice, nu mă pricep la București.

Habar n-am de ce, dar eu cu orașul ăsta nu suntem deloc compatibili. Și nu, nu am probleme cu mitici, dimpotrivă, am întâlnit doar oameni cum trebuie de când sunt aici și am avut noroc să mă plimb doar pe la evenimente bine făcute. Doar că nu mă pot adapta nicicum la fusul orar. Da, ați citit bine, trăiesc cu impresia că sunt într-o altă dimensiune temporală și că pierd zilnic momente prețioase din viața mea.

Seara asta, de exemplu, am așteptat preț de 30 de minute să răspundă cineva la taxi. Să răspundă, doar. Și încă 10 ca să apară mașina. Deci 40 de minute. Timp în care pot face o friptură, să scriu un articol, să văd două episoade dintr-un serial prost sau să citesc un capitol dintr-un roman stufos. 40 de minute în care m-am gândit la cele aproape două ore pe care le-am făcut acum două zile de la ieșirea de pe autostradă și până la hotel. Și m-am umplut de nervi. Pentru că, așa cum spuneam, simt că în acest oraș trece viața pe lângă mine și nu pot nicicum să o prind din urmă.

Apoi, e ritmul în care merg oamenii. Oamenii din mașini, oamenii din gurile de metrou și oamenii de pe trotuar. Toți se grăbesc și uneori îmi lasă impresia că nici măcar ei nu știu către ce aleargă atât de tare. Și mă agită numai când îi privesc, de-mi vine să mă pitesc într-un colț până trec toți și lasă în urma lor o mare dâră de praf.

Îmi place Bucureștiul doar când vin în vizită, fără treabă și fără grabă. Atunci, timpul parcă are ceva mai multă răbdare. În rest, nu-i pentru mine, oricât de repezită sunt, de felul meu.

Vă rog frumos urmăriți spotul TV de mai jos. Nu renunțați până la sfârșit, credeți-mă că o să vă facă viața mai frumoasă.

Gata?

Bun, acum hai să îl analizăm. Sper că ați observat-o cu toții pe cosmeticiana Mariana, care dă din buze în limbi străine și se aude în română. Care și-a întemeiat o familie acum 5 ani și are copii trecuți de pubertate. Și care se epilează, draga de ea, în chiuvetă. Că așa au învățat=o la școala de cosmetică. Trecând peste faptul că e total neigienic, mai amuzant e că în chiuvetă îi încape doar talpa, iar ea se epilează pe gambă, în sus, dacă nu cumva o fi vreun pui de hobbit. Dar dacă nu e, nu vreau să știu ce e la ea pe gresie după o ședință de epilat.

Să nu îl uităm nici pe Tiberiu, prezentator TV și DJ care hrănește rațele de pe Dunăre în timp ce se gândește la dezvoltare durabilă. Și care nu-și dă eșarfa jos nici bătut. Și, minune, și el își mișcă buzele în limbi străine, dar vorbește în română. Priviți, vă rog, cât de natural stă cu degetul la tâmplă. Oare așa stă și când mixează?

Ah, și Adrian, auoritatea în domeniu, instalatorul, care e super persuasiv pentru că, nu-i așa, e îmbrăcat în salopeta de lucru.

Și, ca un fel de bonus, în caz că nu ați observat, iata ce ține Mariana lângă periuțele copiilor:

Păi și cum să nu iubești teleshoppingul? 😀

Zilele trecute mi-am adus aminte că a trecut ora smart organizată de Samsung în liceele din Târgu-Jiu, de care v-am spus și aici, și am tras un ochi pe Facebook, să văd cum a fost, dacă recunosc vreo față, vreo sală, să îmi mai astâmpăr puțin dorul de casă.

Mi-a plăcut tare mult să văd privirile atente ale elevilor și, cu ochii în poze, mi-a atras atenția următorul comentariu:

Daca s-ar baga tablete in loc de caiete la scoala  fac pariu pe cat vreti voi ca copiii ar sta numai la scoala, nu ar mai chiuli, ar invata mai mult

Dincolo de cacofonia aia care m-a zgâriat pe urechi, cel sau cea care a lăsat comentariul ăsta are, într-un fel, dreptate. Nu cred că ar fi foarte benefică renunțarea în totalitate la caiete și pixuri, dar nu ar fi deloc rău ca asemenea ore să fie o constantă în licee. Să li se vorbească mai mult elevilor depre tehnologie, să li se arate cum îi poate ajuta în dezvoltarea profesională, cum să caute resurse educaționale pe internet, pe ce criterii să le selecteze pe cele de încredere, ce să publice și ce să nu publice pe Facebook, etc. Un fel de dirigenție digitală, dacă vreți să îi spuneți așa.

Pentru că până la urmă, tehnologia e parte din viața elevilor, fie că ne place, fie că nu. Și așa va fi multă vreme de aici înainte. Chiar azi am văzut într-un magazin dintr-un mall o fetiță nu mai mare de 4 ani care butona o tabletă. Și nu mi s-a părut deloc nefiresc. E doar un alt instrument pentru învățare, până la urmă. Și ar trebui folosit așa mai des.

Dar pentru asta nu e nevoie doar de aparatură, ci și de oameni care să o înțeleagă, să o poată pune în context. Căci și tehnologia, ca și puterile super-eroilor din filme, poate fi folosită și constructiv, și distructiv. Tocmai de aceea copiii ar avea nevoie de cineva să îi ghideze în direcția potrivită. Să le arate, așa cum au făcut cei de la Samsung în campania Trends of Tomorrow, cum să exploateze tehnologia în folosul lor. Sper să se întâmple asta cât de curând. Elevii cu siguranță ar veni cu mai mult drag la ore, iar părinții ar căpăta mai multă încredere în internet. 🙂

Pentru că altfel, ajungi să pățești precum cei de la Vodafone. Dar să vă povestesc.

Ieri am participat la evenimentul numit „Comunicații, cloud și aplicații specializate. Soluții pentru optimizarea afacerii”. Programul anunțat pe site suna bine, despre Doru Panaitescu auzisem că e foarte fain, așa că tare m-a bucurat că am mai prins loc, deși m-am înscris pe ultima sută de metri.

Toate bune și frumoase, sala plină, prezentarea lui Doru Panaitescu interesantă, ca preambul la discuția mai detaliată care avea să urmeze. Până când apare o doamnă de la Vodafone, sponsorul evenimentului. Iar doamna asta începe să ne vorbească precum unor copii de grădiniță care se află la o lecție despre tehnologie. Citez, ca să mă fac înțelasă: „Ați auzit despre 4 G?” „Ați văzut reclama cu florăria?” și a continuat cu atitudinea asta, deși în sală oamenii mustăceau, comentau, ba chiar s-a și spus explicit și sfidător că „Da, doamnă, am auzit, că doar de-aia ne aflăm aici”. Și măcar să fi fost doar asta. Dar dincolo de asta, conținutul prezentării s-a rezumat  la produsele Vodafone, care toate sunt „gratuite” și neasemuite pe fața pământului. Moment în care mi s-a urcat sângele la cap.

Înțeleg perfect nevoia de a avea momentul sponsorului într-un eveniment care e gratuit. Dar dacă e un eveniment adresat oamenilor de afaceri, interesați de modul în care ar putea să își eficientizeze activitatea, mi se pare de bun simț să ții cont de acest lucru și să integrezi produsele tale într-un discurs care să aducă puțină plus-valoare audienței, nu doar să enunți niște informații pe care le găsești în orice flyer și să proiectezi reclama pe care o difuzați și pe TV, așteptând ca oamenii să dea pe spate de încântare.

Cealaltă prezentare – tot de la Vodafone – mi s-a părut puțin mai promițătoare, până când vorbitorul a făcut o gafă teribilă. Vorbind de Microsoft Office 365, care oferă multe servicii contra-cost similare cu cele oferite gratuit de Google, normal că a apărut, din sală, următoarea întrebare: „De ce aș plăti un serviciu pe care îl pot avea gratuit?”. La care omul de marketing de la Vodafone spune că el nu vrea să compare cele două produse, că nu îl interesează concurența. Deci cum?

Din moment ce consumatorul tău potențial va compara cele două soluții, va cam trebui să o faci și tu, ca om de marketing, pentru a vedea cu ce te diferențiezi. Că poate fi greu să găsești acele avantaje, asta e altă problemă, dar nu înseamnă că trebuie să refuzi să o faci, de teama unei discuții mai complicate. Cei care erau în sală așteptau să li se spună de ce să dea banii pe un serviciu, bani pe care i-ar fi dat probabil cu încredere, dacă ar fi primit niște argumente. Dar nu le-au primit. Cel mai mult mi-a plăcut când același om de marketing a zis „Cum, și Google Calendar face asta acum? Ah, nu știam, înseamnă că nu l-am mai folosit eu de mult.”

Mi se pare inacceptabil să tratezi cu atâta nonșalanță publicul unui eveniment. Înțeleg că poți fi greșit informat cu privire la audiența pe care o să o ai. Să crezi că nu au niște cunoștințe fundamentale și să îți construiești un discurs cu noțiuni introductive. Dar în momentul în care vezi că situația este alta, din respect pentru oamenii din sală, trebuie să te adaptezi. Să lași discursul planificat la o parte și să îți schimbi, din mers, direcția. Teoretic, trebuie să fii în stare să faci asta. Că altfel, riști ca vreme de 3 ore, oamenii ăia să se simtă luați de proști, ca în momentul în care o domnișoară de la call centre încearcă să-ți bage pe gât un abonament mai costisitor. Și bănuiesc că nu asta e cultura organizațională pe care Vodafone vrea să o comunice.

…zise ea zâmbind cu superioritate și clipind tacticos din gene.

Sunt tare curioasă oare în ce moment a devenit o virtute lipsa îndemânării culinare. Am auzit zeci de femei trecute bine de vârsta adolescenței lăudându-se efectiv cu faptul că nu știu să gătească nimic mai complex de omletă și cartofi prăjiți. Să le vezi numai cum se uită mirate la un tel sau la câte un instrument mai ghiduș de bucătărie, mărtusind cu mândrie în glas că nici nu știu cum se folosește.

Și nu înțeleg de ce lipsa unor cunoștințe, de altfel, banale, e motiv de mândrie. Adică pot intui, dar tot mi se pare stupid. Bănuiesc că aceste creaturi plăpânde vor să sublinieze faptul că sunt niște fine cu mâini nepătate de ulei ars și ceapă tocată, care au preocupări mai sofisticate decât tocănița de vițel. De parcă rafinamentul feminin s-ar diminua cu fiecare pas făcut în direcția aragazului .

Emanciparea asta dusă la extrem mă enervează mai mult decât orice. Unele exemplare feminine se consideră prea importante ca să mai gătească și privesc cu un soi de milă și compasiune acele femei care, sărmanele, au ratat evoluția și-și umplu duminicile cu ciorbă în loc să citească filosofiile lui Otravă.

Să mănânci e o nevoie fundamentală și e absolut firesc să fii în stare să îți acoperi singură nevoia asta. Ah, că poți mânca tu numai raw vegan și chinese, e altă poveste. Dar nu strică să fii pregătit și pentru o  iarnă mai grea când morcovul crud îți îngheață în mână și livrările la domiciliu sunt puțin mai greu de izbutit.

 

 

Gata, s-a dus și nunta, s-a dus și doctoratul și e incredibil cât de lungi mi se par din nou, deodată, zilele. Cât de relaxante sunt orele de după 18-19 seara, când ajung acasă după o zi de lucru și nu mai am nimic pe cap. Niciun „trebuie” care să își aștepte izbăvirea. Nicio pagină goală de umplut cu idei alambicate, niciun drum de făcut, nimic. Liniște.

Trăiesc exact același sentiment de bine simplu și întreg, pe care îl simți când te refaci după câte o răceală mai afurisită și apreciezi că funcționezi normal. Normalitate. Asta așteptam. Niciodată nu mi-am dorit prea multe de la viață, iar acum mă bucur cu poftă de programul de om mediocru pe care îl am, de rutină, de cele 8 ore de somn și 9 de muncă, de momentul acela în care ajung seara acasă și mă gândesc ce să fac mai întâi.

Mi-e dor să gătesc. În mod clar, e pe lista de acțiuni imediat următoare. Apoi, mi-e dor să citesc beletristică. Orice carte, cât de proastă, pe care să o aleg după copertă sau după nume și nu după recomandări bibliografice. Să mă ia somnul când ajung la jumate și să nu mă simt vinovată că nu mi-am notat nici măcar o idee. Și mai îmi e dor de un film de Woody Allen. Poate chiar Blue Jasmine, că tot nu l-am văzut. Să dau volumul tare și să-i ascult cu atenție replicile. Să râd cu întârziere și apoi să dau înapoi, ca să pot zâmbi la timp. Și, dacă nu v-ați dat seama deja, mi-e dor să scriu. Verzi și uscate, sentimentalisme ieftine, de pus între ghilimele și dat mai departe pe Facebook cu titlul de aforisme, idei idioate pe care să nu fie nevoie să le justific în fața nimănui.

Lucrurile acestea mărunte, făcute pentru mine și pentru nimeni altcineva, le-am așteptat cel mai mult. Și plănuiesc să mă bucur de ele, deci probabil că o să ne întâlnim, din nou, mai des. 🙂