Jescu. Săftescu-Jescu

Toată viața am avut prieteni imaginari. Am început prin clasa a doua cu o trupă de creaturi închipuite cu care făceam pe profesoara de engleză, la mine în cameră, repetându-le întruna What’s your name și numărătoarea până la 10, căci atâta știam și eu, la vârsta aia.

Multă vreme apoi, mi-am fost propriul companion la fel de imaginar, căci mă dedublam și mă jucam eu cu mine x și 0 sau jocuri cu păpuși. Problema era că mă blocam în momentul în care îmi dădeam seama că una dintre cele două bucăți din mine trebuie să piardă sau să se joace cu păpușa cea urâtă.
(more…)

Există oameni care se hrănesc cu atenţie şi care mă obosesc teribil. Nu mai prididesc din a vorbi despre ei înşişi, din a-şi etala calităţile, exemplificând cu situaţii din viaţa lor mirobolantă, doar pentru a demonstra constant cât de minunaţi, unici şi speciali sunt.

Acum, nu mă înţelegeţi greşit, e bine să fii mulţumit de tine şi de cursul vieţii tale. Dar când deja unicul tău scop e să demonstrezi tuturor ce grozav eşti tu, ceva, undeva, scârţâie. Şi scârţâie mai rău ca o cretă târâită pe-o tablă.

Partea cea mai ciudată e că mă întâlnesc din ce în ce mai des cu Narcişi care nu au nicio bază raţională, factuală pentru iubirea lor faţă de ei înşişi. Sunt oameni absolut obişnuiţi cu traiectorii profesionale uneori modeste.
Cu toate acestea însă, îşi fabrică în permanenţă motive care îi transformă în propriul lor Dumnezeu. Trăiesc într-o paranoia hedonistă perpetuă, fiind plăcut surprinşi în fiecare secundă de propria lor strălucire.

Aproape că îi invidiez, dacă mă gândesc că această puternică preocupare de sine îi face să fie absolut imuni la orice fel de atac ori reproş, oricât de argumentat şi fundamentat empiric. Lumea paralelă în care trăiesc şi pe care, bineînţeles, o guvernează, e mai reală pentru ei decât oricare alta, pentru că, nu-i aşa, le e cea mai favorabilă.

Comodă atitudine şi tare la-ndemână, deşi necesită, să recunoaştem, o imaginaţie destul de bogată. Nu-i uşor să găseşti în fiecare zi noi şi noi motive pentru care să te iubeşti atât de tare, la fel cum nu-i uşor să accepţi că nu poţi fi chiar Dumnezeul tuturor.

Nimic nu mă dezgustă mai tare ca omul – dacă îl pot numi aşa – care crede că poate controla totul, doar pentru că s-a trezit mare moştenitor de nume şi averi. E specia cea mai periculoasă a genului zoon politikon, căci trăieşte cu impresia că mărimea portofelului din buzunarul lui şi a bunului simţ din educaţia ta îi dau posibilitatea să îţi controleze timpul, şi viaţa, şi priorităţile.

Şi uite aşa, vrând să ajuţi un om care a apelat la serviciile tale sau, de ce nu, dorindu-ţi să pui bazele unei colaborări ce se arată de bun augur, te trezeşti că ai devenit din specialist sclav, doar aşa, pentru că la el şade banul. Nu mai contează nici că stăpâneşti nişte cunoştinţe, nici că ai nişte îndeletniciri pentru care, de altfel, ai şi fost solicitat, contează doar că atât timp cât munceşti pe banii lui, poţi la fel de bine să o faci şi la 1 noaptea, şi la 7 dimineaţa.

Pentru acest zoon politikon care se închină zeului Euros, banii vorbesc şi orice altceva amuţeşte în preajma lor. Şi-apoi tot ei se miră că nu le-au mers afacerile, că i-a înfundat falimentul deşi au investit sume imense de bani în idei profitabile.

Să avem pardon, domnule afacerist, dar aşa se întâmplă când toată investiţia dumneavoastră este numărabilă sau chiar fără număr. Când nu e nici bun simţ, nici respect, nici încredere în cei ce ştiu mai bine şi pe care, de altfel, chiar Preabogăţia Voastră i-a cooptat, rămân doar cefe late, grame de aur şi pretenţii de dictator.

Tendinţa mediului de afaceri specific sezonului 2011-2012 este servilismul. Se observă o depreciere a solicitărilor de caracter frumos, bună educaţie şi inteligenţă, câştigând din ce în ce mai mult teren comportamentul servil. Ceea ce nu e neapărat rău.

Trebuie, la o adică, să ştii şi să te supui, să respecţi ordine şi cerinţe, să duci la bun sfârşit anumite demersuri fără rebeliuni şi atitudine de Gigi Contra. Trebuie să ştii să respecţi, să ajuţi necondiţionat, să îţi oferi serviciile aceluia care are nevoie de ele. Trebuie să ştii când să taci şi să execuţi fără alte întrebări.

Dar e păcat de demnitatea umană să te oferi pe tavă cu sufletul în gură şi să practici modelul croşetatului şi-ntr-ale sărutului, adică să pupi unul pe faţă şi doi pe dos. De ce să-ţi arunci opiniile-n coşul de reciclare selectivă şi să-ţi ascunzi ideile sub preş, transformându-te într-un apostol aleator al câte unui lider pe zi, doar-doar vei fi şi tu observat şi băgat în seamă?

Zău că e păcat ca pe fişa postului tău să apară funcţia de servil, fără să mai conteze cui serveşti şi în ce scop. E păcat să mergi mereu cu capul plecat, spatele încovoiat şi personalitatea ştirbită şi să îţi transformi punctul de vedere într-un mare semn de întrebare cocoşat de îndoială şi nesiguranţă.

Vă mulţumesc pentru că m-aţi purtat de atâtea ori de la Timişoara până acasă şi retur, fără a-mi fi afectată cu ceva integritatea corporală. Totuşi, simt că a venit momentul în care trebuie să vă mărturisesc anumite lucruri, pentru a putea duce relaţia noastră la un alt nivel.

Nu înţeleg de ce vă tapetaţi geamurile cu icoane, cruci, brelocuri şi alte accesorii creştineşti. Înţeleg că vă dă credinţa pe dinafară, şi eu sunt o persoană religioasă, dar nu cred că binecuvântarea divină ţine loc de vizibilitate în trafic. În plus, nici Fecioara Maria, nici Iisus pe cruce nu se asortează cu posterul cojit cu Pamela Anderson care domneşte deasupra volanului.

Ştiu că o să vă doară, dar o să vă mai dau o veste proastă: deşi asemănători în frivolităţile firii umane, gusturile muzicale ne despart de multe ori. Nu toate urechile sunt gâdilate de ritmurile lui Sorin Fermecătoru’, oricât de fermecător ar fi el. Suntem cu toţii mândri de colecţia dumneavoastră de cânturi populare, dar chiar nu se potrivesc orelor foarte matinale.

În încheiere, v-aş ruga să lăsaţi deoparte atitudinea de Don Juan şi să mai slăbiţi domnişoarele de priviri lascive şi glume de autobază. Zău că nu sunt geloasă, dar e aproape scârbos să vezi un bărbat trecut bine de primele două tinereţi cum se zgâieşte insistent la o domniţă care de-abia a părăsit băncile liceului, crezându-se mare mahăr pentru că are puterea de a ne aşeza în autocar pe ce loc vrea volanul lui.

Mulţumesc! Doamne-ajută, drumuri bune!

Articol publicat în 24 FUN

Mi-am adus aminte recent, mergând către universitate cu braţele pline de hârţoage, că era o vreme în care lumea căra ce avea de cărat în public în plase de cadouri. Nu ştiu dacă era un fenomen răspândit peste tot sau doar pe meleagurile olteneşti pe care am copilărit eu, dar ştiu că era de amploare.

Fie că aveai de luat după tine o carte sau echipamentul de sport, era cumva ruşinos să-l pui într-o pungă de plastic, oricât de bine întreţinută era. Aşa că orice bagaj mărunt cu care trebuia să pleci undeva, în lume, era introdus într-o punguţă de cadouri lucioasă, cartonată şi cu diferite mesaje. Nu conta că scria pe ea La mulţi ani! sau Crăciun Fericit, nici că destinaţia ei era cu totul alta. Conta că nu avea aspectul ieftin şi de duzină al pungilor acelea de doi lei. Privind acum în urmă, mă gandesc cât de caraghioşi trebuie să fi arătat noi, o mare de oameni cu plăsuţe de cadouri în mână, în care ascundeam orice, numai cadouri nu.

Extrapolând însă, comportamentul infantil de atunci îl regăsesc şi astăzi, când camuflăm toate lucrurile considerate nedemne de noi doar ca să nu ajungă în văzul lumii întregi. Şosetele rupte le înfigem bine în pantofi şi dacă e ceva, nu ne descălţăm pe motiv că ne e frig la picioare. Mâncarea adusă de acasă o dosim adânc în geantă şi o înghiţim pe nerăsuflate, ca nu cumva să creadă colegii că nu avem bani de restaurant. Ne e atât de teamă de nişte etichetări stupide care de multe ori există doar în mintea noastră, încât preferăm să îndesăm firescul într-o pungă de cadouri cu fundiţă sclipicioasă, căzând într-un ridicol mai mare decât acela pe care încercăm să îl evităm.

Articol publicat în 24 FUN

Nu ştiu de ce ne tot străduim să prezicem sfârşituri bruşte şi inevitabile ale lumii întregi, când e plin de sfârşituri în jurul nostru, sfârşituri pentru care nu avem nici ochi, nici urechi, nici buze.

Vorbim despre cutremure nemiloase şi vulcani plini cu lavă fierbinte, dar luăm în râs poluarea, sărăcia, decăderea valorilor şi încălzirea globală. Aşteptăm cu o nerăbdare sininstră evenimente apocaliptice, dar amânăm la nesfârşit formele de comportament responsabil şi altruist. Trecem cu ochii strâns închişi pe lângă problemele şi suferinţele celor din jurul nostru, întrebându-ne sfidător şi plini de sarcasm câţi ani ne-au mai dat mayaşii. (more…)

Articol publicat în 24 FUN

Nu mai ştiu cum şi de ce am ajuns săptămâna trecută într-un local deschis relativ recent în Piaţa Unirii. Cu “pub” în finalul denumirii, că aşa-i la modă. Firesc de altfel, căci dacă tot ne place berea, să avem şi noi un lăcaş de cult pentru Sfinţia Ei, nu?
Toate bune şi frumoase, deci. Mobilier din lemn închis la culoare, decor într-un stil specific unui pub autentic, bere multă şi variată, iar muzica…ei bine, muzica era cu bumţi-bumţi, cum ar zice prietenii noştri metalici. Şi până aici ne-a fost cu pub-ul.

De ce ai pune muzică de club într-un pub în care oamenii vin să vorbească şi mai ales, de ce ai pune muzică de club într-un loc în care nici dacă ai vrea, nu ai avea unde să dansezi? Ca să fii cool, tu DJ amator, cu căştile-n urechi şi degetele pe platane? Oh, dar cum ştii tu singur să stai cu ochii închişi şi să trăieşti muzica, în vreme ce noi, clienţii de rând, ne dăm şi ultima suflare încercând să acoperim zgomotul asurzitor şi să ţinem bine de berile tremurate de ritmurile frenetice ale başilor.

Şi ca totul să fie alandala, fix la miezul nopţii, când clopotele bat, cu o precizie mai mare ca cea a Cenuşeresei, asistăm cu toţii la un moment special: stinsul luminii. Ce dacă aveai meniul în mână sau vroiai să îţi notezi ceva? Ce dacă vrei să vezi dacă fata cu care ai ieşit are ochii verzi ori albaştri? Lasă prostiile şi intră în atmosfera de club, că doar de-aia ai venit în pub.

Articol publicat în 24FUN

Cică nu eşti în rând cu lumea bună…

Când îţi arde de giumbuşlucuri pe stradă la 7 dimineaţa, în vreme ce restul lumii îşi târăşte trupurile greoaie către birouri.

Când vezi curcubee după norii gri, grei şi plini de ploaie.

Când crezi orbeşte în nişte străini într-o vreme în care nimeni nu mai crede nici măcar în propria persoană.

Când râzi de unul singur, în timp ce alţii nu ar zâmbi nici dacă ai face stand-up comedy chiar sub nasul lor.

Când te bucuri ca un copil că se apropie Paştele şi nu te gândeşti cu groază la starea ficatului tău după ce va fi devorat atâtea ouă roşii.

Când savurezi o bere la orele prânzului şi nu iei în seama privirile acuzatoare ale chelnerului care ţi-a servit-o.

Când mănânci pizza cu extra mozzarela într-o mare de domniţe rumegătoare de salate.

Când dansezi până nu-ţi mai simţi picioarele, nici mâinile, nici trupul întreg, doar muzica vibrând prin tine.

Când zbieri până rămâi fără voce la auzul unei melodii care-ţi place mult.

Când nu ştii şi nu-ţi pasă ce-i cu alimentele organice, ouăle puse pe categorii şi toate E-urile din lume.

Când te uiţi în oglindă şi-ţi spui că tocmai ai întâlnit şi români fericiţi.

Când nu adormi cu gândul la Roşia Montană, ţările lumii a treia şi criza economică.

Când te joci cu un căţel jegos şi cu antecedente râioase găsit pe o stradă pustie.

Când ţopăi fără jenă la cei 24 de ani ai tăi.

Când plângi de fiecare dată când îţi laşi părinţii în urmă.

Când îl aştepţi pe Moş Crăciun.

Când porţi buline deşi s-a spus clar în Cosmopolitan că se poartă carourile.

Articol publicat în 24 FUN.

Îţi poţi da seama de firea omului după cum alege să se îmbrace în perioada asta în care se crapă de primăvară. Sau cel puţin aşa îmi place mie să cred, dimineaţa, când grăbesc pasul către universitate şi e cald la soare şi frig la umbră, de ajungi să pândeşti strategic toate peticele de pământ însorit ca nu cumva să ţi se zgribulească pielea şi să arăţi ca o cotcodăcitoare.

Asfel, îmi pare că cei care sfidează puţinele grade din zorii zilei cu balerini sau tenişi coloraţi şi cămăşi înflorate sunt firi deschise şi vesele, care aşteptau deja de-o vreme să vină primăvara şi deja nu mai au răbdare. Doar că în loc de incantaţii şi dansuri în ploaie ori în jurul focului, ei au ales să cheme cauza prin efect, adică să cheme soarele comportându-se de parcă el deja ar fi venit: lepădându-se de haine şi de griurile feţei.

Pe de altă parte însă, sunt cei care, înfofoliţi din cap până în picioare, somnoroşi şi cu privirea în pământ, nici n-au băgat de seamă că a trecut de jumătatea lui martie şi că ceva ar trebui făcut ca să grăbim primăvara. Ei au rămas cu gândurile astupate în troienele de zăpadă, cu problemele azvârlite în toate părţile de crivăţul uscat şi nici n-au observat că primăvara stă la pândă. Nici n-ar avea cum, căci ei calcă apăsat doar prin zonele umbrite, de parcă ar fi nişte vârcolaci pe care lumina soarelui îi ucide.

Şi mai sunt temerarii, care la primul semn de vreme însorită s-au echipat cu pantalonii scurţi şi tricourile subţiri şi au ieşit în stradă să atragă priviri, cruciri spontane şi răceli de sezon.

Iar eu, eu am purtat pantofi cu găurele; sunt un primăvăratic moderat.