My Dream Job

Cum îmi tot caut de lucru de câteva luni bune, iar al meu frate e martor la absenţa cruntă a angajatorilor care mă doresc mai mult sau mai puţin făţiş, a venit cu soluţia:

Ştiu! Te faci vatman!

R.A.T.T! Se-aude? 🙂

Colţişorul meu cu gânduri

Printre drafturi şi articole neterminate, am un colţişor cu gânduri, lacrimi şi simţiri. Scrise în momentele alea în care simţi că se prăbuşeşte totul şi nu mai poţi să faci nimic, decât să stai într-o amorţeală continuă şi dureroasă. Şi îmi place din când în când să le mai citesc. Unele mă amuză, altele mi se par departe de mine, iar unele încă îmi mai dau fiori reci pe şira spinării.
Şi uneori aş vrea să le dau publish. Cu titlul de poveste, de ficţiune, căci nu sunt decât relatări dintr-un univers paralel în care apocalipsa a venit pe furiş. 🙂

Iată o mostră:

15 mai 2009

Cu ochii adânciţi de plâns şi nesomn, se uita în oglindă. Simţea o satisfacţie aproape masochistă de a se vedea tristă. Pentru că aşa putea să se certe pe bună dreptate. Avea în faţă dovada vie că e cea mai nereuşită versiune a propriei persoane. Fără zâmbete false, fără grimase. Inexpresivă. Privirea golită de viaţă, părul încâlcit şi buzele uscate. Aşa se vedea. Aşa era şi aşa se simţea.

În fiecare dimineaţă, ăsta era momentul ei de sinceritate absolută faţă de sine. Un minut, poate chiar mai puţin, în care totul era real. Apoi îşi dădea voie să se prefacă. Anticearcăn, rimel, ruj. Părul aranjat şi haine colorate. O glumă – două, zâmbetul pe buze şi redeveni fata care e mereu veselă şi lipsită de griji. O disimulare continuă care o obosea, dar pe care încerca să şi-o însuşească până într-acolo încât să se poată păcăli şi pe sine.

Şi câteodată credea că a reuşit. Şi zâmbea sincer. Era mândră de ea. Dar nu dura niciodată mai mult de câteva ore, până când seara, cu demachiantul într-o mână şi un disc de vată într-alta, dădea jos, pe rând, mai întâi rujul, apoi rimelul şi cu ultima urmă de anticearcăn dispărea şi zâmbetul. Rămânea ea. Privirea golită de viaţă, părul încâlcit şi buzele uscate.

Deja Vu

 

Clipul cuprinde două spoturi ce anunţau răspândirea gripei porcine şi promovau un vaccin minune în S.U.A anilor 1976.
Toate-s vechi şi nouă toate … Mai ales gripa 😀

 

Hapciu!

M-a prins răceala într-un moment nepotrivit şi am scris despre asta aici.
Şi NU, dacă daţi click NU vă molipsiţi de gripă porcină! 🙂

Acum că m-am descărcat, poate îmi şi trece răceala asta afurisită …

Beţia în cuplu- terapie conjugală

Tu, el şi câte un shot de tequila. Muzică frumoasă, semiîntuneric, coapsa ta lipită de a lui. Lingi uşor sarea de pe mână, sorbi cu poftă băutura până la ultima picătură, sugi felia de lămâie şi îl priveşti în ochi,  zâmbind, amuzată  fiind de felul în care lămâia v-a schimonosit feţele.

Îl iubeşti. Te iubeşte. Stingeţi tequilla cu câte o bere şi mai comandaţi un rând. Acelaşi ritual senzual dus până la capăt în tandem, ca şi când aţi mai fi avut nevoie de încă o confirmare că sunteţi un cuplu.

Din nou câte o bere care să potolească gustul uşor greţos lăsat în urmă de cei douăzeci de mililitri de licoare mexicană.
Îl priveşti. Te priveşte.

– Mă iubeşti, tu?
– Da, tu, ce-i cu întrebările astea?!?
– Nimic, doar că …
– Doar că ce?
– Nimic …

Ochii deja sticloşi îţi sunt pierduţi şi mintea ţi-e departe. Te-ai bosumflat şi vrei să vadă. Pe jumătate confuz, el caută să evite discuţia pe care o simte venind cu viteză şi plină de furie. Se apropie uşor de tine, îţi atinge faţa cu mâinile şi te sărută. Îl săruţi înapoi cu jumătate de gură.

– Acum ce-am mai făcut? întreabă el aproape enervat
– Nimic. Am zis eu ceva?
– Nu, scuză-mă. Hai să mai luăm câte un shot, vrei?
– Mi-e totuna.

Încă un rând de tequilla, băut în viteză, nesincronizat şi parcă în ciudă.

Discuţia ce se făcuse simţită câteva momente mai devreme devine acum inevitabilă. El se uită speriat la tine şi aşteaptă să izbucneşti din clipă în clipă. Întrebări despre foste, nesiguranţe şi subiecte de discuţie ce nu au nicio finalitate convenabilă. Gata, dezastrul a fost declanşat. Râuri de reproşuri şi aduceri aminte. El explică, tu asculţi şi interpretezi. Despici firul în patru, apoi în opt şi apoi în şaişpe. Faptele relatate capătă alte dimensiuni, adjectivele devin hiperbole şi totul se amplifică.
A dispărut orice urmă de autocenzură şi s-a deschis o adevărată cutie a Pandorei. Detalii ţinute undeva, bine ascunse ies la suprafaţă: nu i-a plăcut de tine atunci când te-ai luat de el în public şi parcă nici primul sărut nu l-a dat pe spate; genul de lucruri pe care raţiunea le-a dosit undeva şi pe care doar o anumită cantitate de alcool le poate aduce la suprafaţă.

Ceartă, plâns isteric şi informaţii surprinzătoare. Iar apoi, doar linişte. Vederea ţi-e înceţoşată de lacrimi, fum şi băutură, corpul ţi-e greu şi seara s-a lungit prea mult.

– Mergem acasă? îl întrebi oftând, printre sughiţuri.
– Mergem, spune el privind galeş către tine.

Vă clătinaţi uşor şi păşiţi cu atenţie, căutând parcă orbi ieşirea. Te ia de mână şi te strânge cu toată puterea de care mai e capabil.
În taxi, linişte. Te uiţi pe geam în timp ce el îşi scoate banii din portofel. Urcaţi uşor scările blocului tău şi intraţi tăcuţi în casă. Vă dezbrăcaţi fiecare în câte un colţ al camerei şi vă trântiţi trupurile deja grele în pat.
Te ia în braţe şi te pupă apăsat pe obraz.

– Ştii, mă bucur că am avut discuţia asta, îi spui şoptit, cu un zâmbet în colţul gurii ce eliberează vapori de tequilla, bere şi lămâie proaspăt stoarsă.
– Şi eu, spune el privindu-te în ochi. Ne-a prins chiar bine!
– Da… Noapte bună!
– Noapte bună!

Dimneaţă. Lumina de afară străpunge aproape dureros plapuma pe care vi-aţi pus-o strategic în cap. Două aspirine mai târziu, savuraţi cafeaua tare şi fierbinte în bucătăria răcoroasă. Alcoolul a ieşit din sânge şi mintea vă e acum limpede. Discuţia purtată pe parcursul serii pare infantilă, deşi sunteţi conştienţi amândoi că a fost benefică. A eliberat frustrări, a descărcat suflete, a sporit romantismul şi v-a făcut să împărţiţi o stare dulce de mahmureală.
Îl iubeşti. Te iubeşte …

Moment poetic. Epigramă

Lauda de sine …

De-l întrebi de sănătate,
Cată să te dea pe spate
Şi începe să îţi spună
Cât câştigă într-o lună.

Şi de vrei să schimbi subiectul
Îţi va spune că parchetu-i
Din camera nupţială
I-a băgat pe toţi în boală.
Că-i luat de prin ţări străine
Şi-i mai preţios ca tine.

Tu te uiţi la el pe fugă,
La blăniţa-i de la glugă,
La diamantu-i din ureche
Care are şi pereche
Şi te miri cum fabulează,
Ce afaceri inventează:
În grupa pregătitoare,
El făcea comerţ pe mare!

Îţi va spune mai apoi
De maşini şi euroi,
Gucci, Armani şi Versace,
Doamne, gura nu-i mai tace!

Şi de eşti un tip discret
Îţi va spune şi-un secret:
Are-o ură ancestrală
Pentru partea… materială.

Vin mascaţii!

După cum scriam şi ieri, aseară ne-am trântit câte un costum pe noi şi am pornit în căutare de aventuri şi senzaţii tari. Am ajuns în Dublin, unde era lume multă, muzică cel puţin suspectă şi o chelnăriţă agresivă. Şi nu era costumată, aşa era ea.

Am fost trupă mare, voioasă şi foarte pestriţă: şcolăriţie, cowboys şi cowgirls, vrăjitoare, piei roşii şi artişti boemi, constructori cu orientare sexuală îndoielnică, buburuze şi pirande, detectivi şi drăcuşori, caratişti şi te miri ce alte plăsmuiri ale unor imaginaţii bogate.

După multe beri şi câteva shot-uri de tequila, am plecat în pelerinaj. Nu am găsit loc decât în Beer&Bricks, unde am acaparat jumate din pub şi ne-am pus pe treabă. Altă bere, altă tequila şi… deja nu se ma ştia care e indian şi care e  detectiv. Şcolăriţe cu pene în codiţe, cowboys fără pălării, pictori cu pistoale şi probabil multe alte combinaţii pe care ochiul meu deja sensibil de la fum nu le-a remarcat.

În concluzie, a fost frumos tare! Mai vreau!

Şi acum, momentul mult aşteptat, …poze!

Feeling retro

Îmi place mult perioada anilor ‘6o-’70, cel puţin aşa cum am perceput-o din filmele americane şi din muzica vremurilor respective. Îmi plac rochiile alea cloş, cu talie înaltă, eventual galbene cu buline negre. Şi bretonul drept, pantalonii evazați și love van-urile hippioților.

Iar azi mi-am dat seama că vreau un tonomat! Serios! Nu ştiu unde l-aş pune în casă, probabil că ar arăta kitschos oriunde l-aş aşeza, dar aşa mi-a venit mie acum. Nu îl găsesc nici practic, nici cu potenţial estetic, după cum spuneam, dar cu toate astea, mi-ar plăcea. Mi se pare oarecum romantic să apeşi un buton colorat, să înceapă să-ţi cânte un blues cvasi-cheesy şi, pe semi-întuneric, să dansezi cu el …

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu contemporană cu Jim Morrison 😀 Şi concetăţeană, dacă se poate … Şi de ce nu, chiar concubină! Hihi, just kidding 🙂

Da’ cu tonomatul n-am glumit!