Vara se numără concertele

Cum în ultima vreme nu mi-am prea permis să plec vara în vacanțe exotice, singura consolare pentru faptul că nu văd marea e faptul că merg la concerte. Mai mari sau mai mici, singulare sau înlănțuite în festivaluri, minivacanțele astea muzicale sunt o alternativă bună și au proprietăți curative.

Am văzut multe concerte, unele dintre ele memorabile. Și o să mai văd unul de pe wishlist în doar o lună, încă nu îmi vine să cred. Dar despre asta, într-un alt articol. Articolul de azi este despre oamenii de la Plai și despre cum ne aduc ei cu un pas înainte în ce privește educația muzicală.

Eu despre Plai am mai scris, sincer și cu mare drag, și probabil că o să mai scriu, mai ales că anul ăsta îl aduc iar pe Patrice și în premieră pe cei de la Zaz, care mie îmi plac mult. Însă dincolo de ce se întâmplă la Muzeul Satului, în fiecare mijloc de septembrie, Plai mai organizează concerte Premium, să le spun așa, cu nume mari și foarte bine alese. Datorită lor am văzut Pink Martini și Nigel Kennedy, și tot datorită lor avem ocazia să îi vedem, peste doar o săptămână, pe cei de la Nouvelle Vague.

Eu ascult Nouvelle Vague de vreo 4 ani și îmi place pentru că au un rafinament aparte. Oamenii ăștia par să cânte în franceză chiar și atunci când versurile sunt în engleză. Există o sensibilitate aparte în melodiile lor, cu care eu rezonez din plin.

Concertul o să aibă loc în Parcul Rozelor și vă sfătuiesc să nu lipsiți, dacă sunteți amatori de muzică bună. Biletele se pot cumpăra de la Eventim şi din reţeaua magazinelor Cărtureşti, Germanos, Orange și Vodafone. Biletele pentru acces general costă 60 lei, iar cele din fața scenei 90 lei (zonă limitată la 200 de bilete). În plus, înainte de concert, veți putea să le puneți și câteva întrebări, într-o întâlnire cu fanii, organizată la Institutul Cultural Francez. Detalii puteți găsi pe site-ul Plai.

Până una, alta, enjoy! 🙂

http://www.youtube.com/watch?v=9qEHr7evyBQ

Viață lungă, dar degeaba

Poate că voi știați de doamna aceasta, dar eu abia aseară am aflat de viața ei lungă cât două vieți normale. Pe scurt, Jeanne Louise Calment a trăit 122 de ani. Mi se pare aproape halucinant. S-a născut și a murit în două lumi total diferite. La 13 ani l-a cunoscut pe Van Gogh, iar la 120 își aducea contribuția la un album de muzică rap. Nici nu pot să îmi imaginez cum este să strângi, într-o viață de om, experiențe atât de diferite între ele, să treci de la un stil de viață la altul, să fii martor și victimă a atâtor schimbări.

Și deși poate că o să sune ciudat, biografia ei fascinantă nu mi-a stârnit altceva decât compasiune. A trăit 50 de ani după ce i-a murit soțul, 60 după ce i-a murit singura fată și aproape 40 după ce și-a pierdut și singurul nepot. Și-a dus cea mai mare parte din viața ei lungă de una singură, până în momentul în care a devenit o curiozitate a naturii și presa a început să o ia în vizor.

Mi se pare un chin să uite Dumnezeu de tine pe pământ. Să fii nevoit să îți duci zilele în solitudine, să te adaptezi, să ții pasul cu o lume care nu îți aparține. Să îți îngropi, pe rând, toți oamenii pe care i-ai iubit. Și apoi, să aștepți. Nu cred că viața trebuie să fie scurtă ca să te poți bucura de ea, ba chiar mi se pare o mare prostie să afirmi așa ceva, dar cred că viața lungă nu înseamnă nimic dacă nu ai cu cine să o împarți. E doar suferință prelungită.

Dar poate că sunt eu prea dependentă de cei la care țin. Voi ce credeți?

Despre cei care își complică singuri existența

Lucrul cel mai greu pentru oamenii care își complică singuri existența – categorie pe care o reprezint cu mândrie – este că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să accepte că vina le aparține. Că sunt ca niște păianjeni care s-au încurcat în propriile lor ițe și acum își mestecă, aproape din reflex, picioarele. Victimizarea funcționează numai până la un punct. Dai vina pe soartă, predestinare și alte aiureli, până când îți dai seama că toate converg către tine, o sumă de alegeri proaste și atitudini pe care și cel mai acerb dintre masochiști ar fi invidios.

Și zic că e greu să accepți că e vina ta, nu pentru că te-ai simți prost sau ar da mustrările de conștiință peste tine, ci pentru că, din momentul acela, te simți obligat să te îndrepți. Să iei alegeri mai raționale și să te prețuiești un pic mai mult decât o făceai.

Or să îi ceri asta unei persoane care se hrănește cu drame imaginare și povești imposibil de realizat e ca și cum i-ai cere lui Pegas să meargă la pas, când el poate să zboare. Căci oamenii care își complică singuri existența o fac pentru că cea pe care o duc li se pare banală; pentru că simt nevoia de adrenalină, de dramă, de vervă și pasiune, de provocări demne de eroi romanești. De fiecare dată când se plâng că nu li s-a mai împlinit un vis, de fapt se bucură că măcar l-au văzut realizat, în cele mai mici detalii, cu ochii închiși. Iar pentru cei cu o imaginație bogată, care se află într-o perpetuă stare de visare, uneori ceea ce se întâmplă în spatele globului ocular e mai real și mai palpabil decât tot ceea ce se află la doi metri depărtare, în fața lor.

Marea disimulare

Mi-aduc aminte când, imediat după ce am terminat liceul și s-au făcut albumele acelea cu poze și comentarii de la toți colegii, am avut o mare surpriză. În fiecare dintre mesajele colegilor, fără nici o excepție, mi s-a transmis, în dulcele stil clasic, să nu mă schimb niciodată și, atenție, să rămân mereu la fel de veselă.

Foarte frumos, ați zice și cel mai probabil că sunteți cu totul de acord, după ce m-ați văzut rânjind în atâtea poze pe Facebook. Numai că eu în liceu, mai ales în ultimii doi ani, am fost cam depresivă. Eram tristă, dar tristă rău, cu plâns pe înfundate în pauzele dintre ore și mari probleme existențiale. Și normal că nu voiam să se vadă, dar nu mi-am dat seama niciodată că pot disimula atât de bine. Cred că îmi intrase zâmbetul în reflex, că altfel nu-mi explic cum de nu îmi mai dădeam seama că mi-l trânteam pe față.

În fine, ideea e alta: este surprinzător cât de puțini oameni reușesc să ne citească, să vadă dincolo de ce expunem noi pe tarabă. Și cum reușim să trecem drept altfel decât suntem. Eu și acum sunt percepută ca fiind o persoană veselă nevoie mare, deși, în cea mai mare parte a timpului, nu sunt. Nu că aș fi neapărat tristă, dar mă gândesc în permanență la atât de multe lucruri și îmi fac atâtea probleme și îmi pun atâtea întrebări, încât nepăsarea aducătoare de veselie nu prea mai are loc printre stările mele. Dar mă străduiesc atât de mult să nu transmit frământările mele și celorlalți, încât îmi acopăr fața cu indici ai bucuriei cele mai sincere. Și, aparent, funcționează.

Și nu mă înțelegeți greșit, ăsta nu e un lucru rău. Cel puțin în ce mă privește. Opacitatea asta e bună și ea, că te ajută să eviți întrebări ciudate și priviri insistente. Numai că uneori, după o zi în care ți-ai ascuns amărăciunea în cerul gurii, cu colțurile înfipte adânc în gâtlej, unde creează noduri și ți-ai lipit peste buze un zâmbet, ca să nu poată evada, obosești. Disimularea te secătuiește de forțe. Și atunci se întâmplă ca, într-un moment de slăbiciune, amărăciunea să fugă din cerul gurii, să-și smulgă colțurile din adâncurile traheei și să fugă șireată, în sus, către ochi, împingându-și trupul sărat pe sub pleoape. Și așa se naște, dragii mei, plânsul acela din senin, de nu știm de unde a venit și de ce.

Schimbarea la față

După cum poate că ați văzut deja dacă ați aterizat ieri pe aici, mi-am schimbat tema la blog. Deja mi se părea că nu mi se mai potrivea tema cea veche, așa colorată și cu desene animate, cred că am crescut fără să îmi dau seama, sau ceva. 🙂 Și nici nu mi-am exprimat bine doleanța asta pe Facebook, că Arhi s-a și oferit să îmi dăruiască o frumoasă temă, la alegere, că așa sunt unii oameni, se pricep să facă bucurii.

Mi-am tras și o părere de logo pe această cale, să fiu om serios până la capăt și aș fi tare curioasă de sugestiile voastre legate de temă, în general, de fonturi, culori, funcționalitate, user experience etc. Mie nu cred că mi-a mai plăcut o temă mai mult ca asta, vreodată, nu atât pentru cum e acum, ci pentru ce îți permite să faci. E atât de faină pe interior, că nici nu vă pot explica entuziasmul trăit când am disecat-o weekend-ul ăsta.

Așa că hai, spuneți-mi ce vă place, dacă vă place și ce vă deranjează sau vă incomodează. Mulțumesc anticipat!

Woody Allen și Diane Keaton

Ca un preambul, trebuie să spun că îmi place Woody Allen. Mult. Cel mai mult. Scenariile lui mi se par geniale. Le-aș putea citi ca pe niște cărți savuroase, fără să fie susținute de imagini. Iar felul în care privește lumea și în care observă detaliile cele mai fine ale comportamentului uman mi se pare absolut fascinant.

De aceea, am fost foarte interesată să știu cât mai multe despre el. Ca scriitor, scenarist, regizor și om. Nu știu câți dintre voi sunteți fani ai filmelor lui, dar dacă ați văzut măcar câteva, poate că ați observat că el obișnuiește să lucreze cu aceiași actori în rolurile principale.

Una dintre actrițele recurențe în filmele lui este Diane Keaton, care a jucat rolul lui Annie Hall în filmul cu același nume și cu care Allen a trăit și o frumoasă poveste de dragoste. Nimic neobișnuit până aici, nu? Doi actori care au jucat împreună au trăit și o poveste de dragoste, după care și-au văzut de viață.

Numai că, citind Woody Allen în dialog cu Stig Bjorkman, am descoperit puțin mai mult. Atât de frumos vorbește despre ea, că am citit și recitit pasajele la nesfârșit și apoi m-am tot întrebat de ce dumnezeu nu or fi rămas împreună. Uitați câteva mostre:

Îmi amintesc că am dus-o să vadă varianta nefinisată a lui „Ia banii și fugi” într-o sală mică de proiecție pe undeva. Și a spus: „Să știi că e bun. E amuzant. E un film amuzant”. Cumva, am știut în acel moment, în acea clipă, că va fi în regulă cu publicul.

De-a lungul anilor, am ieșit împreună, am trăit împreună și am rămas foarte buni prieteni până în ziua de azi. Și mă bazez de fiecare dată pe ea. Probabil cea mai importantă proiecție a oricăruia din filmele mele e atunci când se află ea în oraș și pot să o fac să îl vadă.

Cuvântul ei are o mare greutate pentru mine. Dacă ceva îi place sau nu îi place, mă influențează. Și, cum am spus, dacă fac un film și ei îi place, simt că mi-am atins scopul și nu-mi mai pasă dacă îi mai place altcuiva din toată lumea.

Awwww, right? Cred că trebuie să fie tare frumos să fii o Diane Keaton pentru un Woody Allen. 🙂

DIY, dar nu prea

Dacă e ceva care mă intrigă constant în ultimii ani, e prezența unui număr foarte mare de contraste la nivelul comportamentului uman. Oameni care își cumpără telefoane de peste o mie de euro, dar care nu au bani de chirie, oameni care dau zece lei pe o cafea proastă, servită într-o cană de tablă, doar pentru că e ca la bunica și, în ultima vreme, contradicția dintre mania cu handmade și DIY (Do It Yourself) și apelul la fel de fel de specialiști pentru cele mai mici operațiuni. Dar să detaliez.

Există, după cum probabil ați observat și voi, o modă manifestată mai ales printre femei, de a crea cât mai multe dintre produsele pe care până mai ieri le cumpărau. Că e vorba de  cercei făcuți din mărgeluțe, de a transforma o comodă în băncuță sau de a recondiționa un scaun de bucătărie, e trendy să le faci tu singur, cu mâinile tale, să fii creativ și nonconformist, econom și pragmatic, susținând în același timp lupta împotriva poluării și mai știu eu ce cauze nobile. Perfect, n-am nimic împotrivă, Continue reading

Povestea merge mai departe

Mai sunt doar două zile din Serbările Timișoreana. Două zile pe care din păcate, eu o să le ratez, dar de care sper că voi vă veți bucura din plin, fără ploaie. Privind retrospectiv, mă bucur că Serbările de anul ăsta mi-au adus chiar mai multe surprize plăcute decât cele pe care le aflasem înainte să înceapă. Lucruri din acelea mărunte, dar care fac toată diferența din lume.

Mi-a plăcut mult faptul că Serbările au arătat altfel. Corturi solide, din lemn, personalizate frumos, standurile artizanilor, care te împinau la intrare, fetele drăguțe de la Recepție și, deloc de neglijat, mult mai multe toalete ecologice. Serbările Timișoreana se îndepărtează din ce în ce mai mult de ceea ce era, pe vremuri, Festivalul Berii. Și asta e bine.

M-am mai bucurat să văd că nu mai ești „constrâns”, ca pe vremuri, să bei doar Timișoreana blondă. Anul acesta a fost primul an în care au servit bere nefiltrată – care e preferata mea și noua și delicioasa bere brună. Au fost chiar și variante pentru cei mai finuți – Ursus Cooler (cu lămâie), cu sau fără alcool.

Dar cel mai mult mi-a plăcut ideea de a invita artizani și meșteșugari și de a îi implica în conceptul Serbărilor Timișoreana. Continue reading

Serbările Timișoreana, așa cum nu le-ați mai văzut

Așteptam ieri pe cineva în fața blocului și doi țânci de vreo 6-7 ani discutau între ei:

– Vii mâine la Serbările Timișoreana?
– Da, vin, că mi-a promis tati.

#truestory.

Am zâmbit larg și m-am gândit că ăsta e adevăratul branding. Și dacă în mod normal aș fi comentat câte în lună și în stele despre părinți și educația copiilor, că nu e normal să îi duci la un festival al berii, bla, bla, bla, știind că de anul acesta Serbările Timișoreana vor fi altceva decât o sărbătoare câmpenească, am zâmbit și atât.

Eu cu Timișoreana avem o relație aparte, încă de când am ajuns la facultate. Sunt o persoană exagerat de loială, de felul meu, chiar și cu obiectele. Cred că v-am mai povestit, dar în școala generală nu ascultam N Sync și La Familia, pentru că ascultam Backstreet Boys și BUG Mafia, și mi se părea un gest de trădare să dau atenție și concurenței. Da, atât de loială sunt. Revenind la bere, în mintea mea necoaptă, odată ajunsă în Timișoara, mi se părea că am datoria, ca nou rezident al orașului, să consum doar berea casei. Ceea ce am și făcut.

Era perioada în care Timișoreana se rebranduia și au dat drumul campaniei cu Povestea merge mai departe. Și atât de tare mi-au plăcut conceptul, atmosfera spoturilor și textele lor, încât mi-am făcut chiar și studiul de caz la licență pe Timișoreana. Și de atunci a rămas berea mea de suflet.

Ca om pasionat de PR, m-am bucurat mult când, de câțiva ani încoace, au început să transforme pitorescul festival al berii în altceva. Astfel, evenimentul cu mici, bere și Cargo s-a transformat în 10 zile de serbări cu artă, istorie, meșteșuguri, muzică bună și, bineînțeles, bere. Și, vestea cea mai mare, pe care sunt șanse mari să o fi aflat deja, este că sâmbătă seara o să cânte inconfundabilul Goran Bregovic. Pregătiți-vă să țopăiți, căci concertele sale sunt explozive!

Așadar, începând de astăzi, 24 mai și până pe 2 iunie, zona Stadionului Dan Păltinișanu va fi asediată de artizani și muzică bună. O să fie și fetele de la Tourmaline Boutique acolo, ceea ce mă bucură nespus. 🙂 Programul, pe zile, este următorul:

24 mai – Zdob si Zdub / Ziua Costumelor Populare
25 mai – Goran Bregovic / Ziua Berii
26 mai – Pasărea Colibri / Călin Bercean / Ziua Berii
27 mai – Silviu Paşca & Band / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
28 mai – Silviu Paşca & Band / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
29 mai – Silviu Paşca & Band & Vizi / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
30 mai – Silviu Paşca & Band / Ziua Artizanilor şi a Talentelor Locale
31 mai – Ansamblul Timişului / Ziua Mâncării Tradiţionale
1 iunie – Holograf / Ziua Mâncării Tradiţionale
2 iunie – Cargo / Ziua cea mai lungă

Mai multe detalii găsiți pe pagina de Facebook a evenimentului.

Dacă Eminescu ar fi avut blog…

Nu știu cum se face, dar în mediul online, fie că scrie un articol un scriitor consacrat, sau unul aflat la început de drum, se găsesc câteva zeci de oameni cu suflet de critic literar, care încep să arunce cu noroi. Mă gândeam ieri dacă reacțiile ar fi la fel de aprige dacă Eminescu, sau Blaga, sau Nichita Stănescu ar fi contemporani cu noi și și-ar publica scrierile pe un blog. Sau pe o pagină de Facebook. Oare câți s-ar găsi să comenteze?

Lasă-mă, frate, cu Luceafărul tău, toți vă dați poeți în ziua de azi! Mai citește și tu o carte, poate o să vezi că nu e corect „coboară-n jos”, că e pleonasm!

Băi, Nichito, cum adică, mă, te doare un cal măiastru? Poeții din ziua de azi, aruncă niște cuvinte la întâmplare și le zic literatură!

Și exemplele ar putea continua. Sunt curioasă, având în vedere atitudinea generală a omului de rând în mediul online, a expertului în toate cele, dacă și cei mai profunzi dintre gânditori s-ar trezi cu comentarii malițioase și corecturi. Mă gândesc, oare cât de mult s-ar lua în derizoriu marile lucrări filosofice sau beletristice dacă s-ar naște acum și ar apărea mai întâi pe internet? Și oare cât de descurajați s-ar simți autorii lor? Ar avea oare, din aceste considerente, un alt parcurs? Oare și-ar închide laptopul rușinați și ar renunța să-și mai împărtășească ideile?

E drept că întotdeauna au existat oameni critici sau circumspecți, și nici nu ar fi bine să fie altfel, dar înverșunare și încrâncenare ca acum, golită de argumente și preaplină de autosuficiență, nu cred că a mai fost. Nu cred că la 1880, îl lua orice Gigel peste picior pe Caragiale, că se străduiește prea mult să fie amuzant. Și apoi îl trimitea frumos de unde a venit. Mi-e greu să-mi imaginez că cititorii Convorbirilor Literare trimiteau scrisori la redacție, în care îi spuneau lui Eminescu, sau Caragiale, sau Creangă să mai citească o carte, ceva și să nu-și mai dea aere de intelectuali.

Revenind la întrebarea inițială, oare cum ar fi primiți acești oameni, azi, printre noi?