Dilema unui om obosit

Cea mai mare dilemă a unui om obosit este dacă, la finalul unei zile pline, după ce a terminat cu treaba, ar trebui să se bucure de viață și de puținul timp liber rămas sau să se arunce în pat și să cadă într-un somn adânc, care să-l pregătească pentru următoarea zi. E drama mea de fiecare zi și nu am încă o soluție la această problemă.

Pe de-o parte, spiritul de tânăr plin de vervă care încă mai zace în mine mi-ar aminti cum e cu Carpe Diem și m-ar trimite în vâltoarea vieții până la primele ceasuri ale dimineții, cu prieteni vechi, voie bună și povești stropite cu vin. Pe de altă parte, conștiința responsabilităților îmi dă cu dictonul latinesc peste ochi și mă trimite la culcare, că altfel risc să nu termin tot ce am de făcut.

Și, de ce să vă mint, de cele mai multe ori câștigă conștiința cea ursuză și party-pooper. Și-atunci, nu pot să nu mă întreb: dacă îmi dorm, de fapt, tot timpul liber? Tot așteptând după acea zi mai lejeră, acel weekend pe care să mi-l dedic doar mie și care nu vine niciodată, îmi respect cu sfințenie cele 8 7 6 ore de somn și…cu ce mă aleg? Dacă mâine alunec pe-o coajă de banană, mă lovesc cu capul de bordură și mor, cred că în cele câteva secunde de luciditate înainte să îmi revăd filmul vieții, îmi voi dori să fi făcut altceva cu o noapte înainte în loc să dorm.

Și totuși, cu somnul nu-i de joacă, mai ales atunci când ai multe de rezolvat. O noapte șturlubatică îți poate compromite o zi întreagă de muncă. Înțelegeți acum dilema mea?

Deci spuneți-mi și mie, dragii mei, ce e de făcut: ne dormim cuminți nopțile așteptând sfânta săptămână de concediu în care să ne permitem să trăim cu intensitate sau sfidăm legile fizicii și îl punem pe Moș Ene pe tușă, lăsând dormitul pentru Viața de Apoi?

Presimt o ediție memorabilă a Festivalului Plai

Dacă nebunia ultimelor luni m-a ținut departe de socializarea on și offline, Festivalul Plai mă readuce pe baricade și să sperăm că voi rămâne în zonă mult și bine. Mai sunt două zile și începe cel mai frumos festival din Timișoara. De fapt, singurul festival în adevăratul sens al cuvântului, din punctul meu de vedere.

Pentru mine, un festival trebuie să însemne mai mult decât trei concerte în ceas de seară. Un festival înseamnă un program cultural bogat și variat, un spațiu dedicat și o atmosferă aparte. Când am fost prima dată, acum trei ani, la Sziget, am zis că e ca un fel de Plai, dar la scară mult mai mare. Pentru că și acolo, de când intri pe teritoriul insulei, știi că se întâmplă ceva special. Așa e și la Muzeul Satului Bănățean, pe perioada Festivalului Plai: atmosferă de sărbătoare, dar relaxată tare, oameni de toate vârstele și priviri lipsite de încrâncenare.

În plus, ediția asta cântă cei de la Zaz, care îmi plac de mor. Și vine, pentru a doua oară, Patrice, care anul trecut a făcut un spectacol deosebit. Și ce îmi place cel mai mult e că în fiecare an descopăr artiști foarte talentați de care nu am auzit niciodată. Din activitățile din timpul zilei, cel mai tare mă bucur că cei de la Marele Ecran vor fi din nou prezenți la Casa Filmelor, cu proiecții de filme pe care nu le vezi la tot pasul. Anul trecut am văzut Nuntă de Piatră, care m-a bulversat pur și simplu și m-a ținut în loc pe sacii umpluți cu cârpe mult mai mult decât aș rezista în mod normal.

Apoi, sunt curioasă ce va fi la Scena Mică și, bineînțeles, de atelierul de chitară al fratelui meu minunat. Sper doar să fie vreme frumoasă, că în ultimii ani a tot tras câte o ploaie. Iar dacă nu v-ați luat încă bilete, eu zic să vă grăbiți, locurile sunt limitate și anul trecut au fost mulți întorși din drum de la poartă, pentru că efectiv nu mai încăpeau, în condiții de siguranță, în aria dedicată festivalului.

Time-out

După cum probabil că ați remarcat, am trecut pe aici mai răruț în ultima vreme. Nu că așa ar fi mai drăguț, ci pentru că mi-am dus multitasking-ul la extrem și nu am reușit să îmi mai fac timp pentru blog. Dincolo de munca cea de toate zilele, se apropie vertiginos momentul final al studiilor mele doctorale, ceea ce, după cum puteți intui dacă mă știți câtuși de puțin, îmi creează panică, multă, multă panică.

Apoi, ne mai și mutăm, încet, încet spre o nouă și primă casă. Și mai e și-o nuntă la orizont, în mai puțin de trei luni. Deci sunt prinsă rău cu viața. Nu mă plâng, că-mi place, nici nu (cred că) mă justific, doar că m-am gândit să vă anunț, să nu care cumva să vă îngrijorați.

În rest, sunt bine, mersi, ocupată până peste cap și mă străduiesc să mă las de emoticoane. Nu știu exact de ce, așa mi-a venit acum câteva zile, când am simțit că parcă renunț la cuvinte pentru tot felul de grimase. Dacă îmi iese treaba asta, următoarea încercare va fi să mă las de romgleză.

Dar e al naibii de greu, vă zic. Am avut și câteva scăpări, în momente de maximă oboseală și minimă concentrare. Partea proastă e că oamenii sunt atât de obișnuiți să găsească fețe zâmbitoare în tot felul de mesaje, că mai toată lumea are impresia că sunt foarte serioasă sau chiar supărată. Oricum, e foarte interesant cum tonul unei afirmații nu mai e dat de sensul cuvintelor și de punctuație, ci de prezența sau absența emoticoanelor. Subiect bun de cercetat, când oi avea ceva mai mult timp liber. Dar atât, deocamdată. Promit să revin de îndată ce voi mai avea un moment de respiro.

Over and out.

Cine se trezește de dimineață, muncește mai mult eficient

De aproximativ trei săptămâni, îmi încep ziua de lucru la 7:30. Pentru o persoană care lucrează mai mult de acasă, credeți-mă că nu e ușor. Dar este aur pur, vă spun. Orele acelea matinale, până pe la 10-11, sunt mai lungi decât toate cele care urmează apoi. Pentru că foarte puțini muncesc atunci, am parte de o tihnă și un confort psihic care îmi priește nespus.

Dimineața devreme, cu cafeaua lângă mine, lucrez cel mai eficient. Nu mă grăbește nimeni, mintea mi-e odihnită, nu îmi bâzâie mailul, nici telefonul, nici Facebook-ul. Am uneori senzația că timpul stă în loc, iar eu îl pot fenta, făcând o bună parte din treabă până când restul oamenilor ajung la lucru.

Aș vrea să spun că faptul că încep să lucrez la 7:30 înseamnă și că termin mai repede, dar aș minți. Ziua de lucru se termină tot la 18-19-20, dar asta doar pentru că sunt eu băgată în mai multe activități. Dar voi puteți încerca să vă treziți devreme, o să vedeți ce lungă și frumoasă e prima parte a zilei. După ora 12, toată lumea începe să se agite și apoi, deodată, se face 18. 🙂

Opt ani

Cândva, în lunile astea de vară, se vor face opt ani de când sunt în Timișoara. Și am o senzație foarte ciudată și alambicată, un amestec de „parcă n-am stat vreodată altundeva” și „parcă ar fi fost ieri”. Acasă rămâne, totuși, acasă. La Târgu-Jiu sau Runcu, după anotimp. La părinți, și cățel, și lipsă de griji.

Și totuși, e și Timișoara tot un soi de „acasă”. Ba chiar „Prima Casă”, imediat. Dar dacă ar fi să fac o retrospectivă a ultimilor 8 ani, sincer nu știu cu ce m-am ales, la modul concret. În afară de câteva diplome de studii, pentru care, de altfel, am și venit inițial.

Orașul îl cunosc la fel de puțin. Încă mă rătăcesc cu lejeritate în orice zonă ceva mai departe de centru, mall sau Soarelui. Merg încă în aceleași câteva baruri. Viața mea socială citadină s-a încheiat apoteotic odată cu studenția și nu o văd resuscitată prea curând. Am circulat pe maxim 4 linii distincte de tramvai. Nu am prins drag de porumbei. Nu mi-am însușit regionalismele. Nu știu să gătesc mâncare cu specific local. La suprafață, cele aproape 3000 de zile petrecute în Timișoara aproape că nici nu se simt.

La nivel mai profund însă, lucrurile se schimbă. Timișoara e locul în care mi-am dat seama ce îmi place să fac. Nu o să o spun pe aia cu „mi-am dat seama cine sunt”, că e o prostie. Dar pot spune fără ezitare că e orașul în care am cunoscut oamenii care mi-au dat o direcție. Sau care m-au ajutat să o găsesc.

Câteodată îmi place să mă joc și să mă gândesc cum ar fi fost, dacă ar fi fost să nu vin aici. Dacă la cei 18 ani ai mei, aș fi mers în București. Sau în Cluj. Distanțele erau, oarecum, similare. Sunt curioasă cât de mult din ce fac acum aș fi făcut în oricare alt oraș. Cât de fericită sau nefericită aș fi fost în altă parte. Cât de diferit aș fi trăit față de cum trăiesc acum. Nu e o chestie care să mă macine, dar e un subiect numai bun de explorat, noaptea, înainte de culcare.

Și totuși, opt ani… Am îmbătrânit. 🙂

Vacanțele se măsoară în weekenduri

Cel puțin așa se întâmplă la mine, de câteva veri încoace. Pentru că bugetul și timpul nu mi-au permis sejururi întregi pe vreo insulă pustie, am găsit o variantă de compromis care s-a dovedit mai bună decât aș fi crezut: evadări de weekend, pe la câte vreun festival sau printr-un oraș frumos.

Weekendul viitor, de exemplu, mergem cu trupă mare și veselă la Sasca Montană, la Rocker’s Challenge. Scurt și intens, de sâmbătă până duminică. Cu drumeții, povești în buza cortului și concerte frumoase.

La finalul lui iulie, hop-țop la Gurasada, la Route8 Summerfest. Aceeași poveste, același cort, alte concerte. Bună-dispoziție maximă, cheltuială minimă. Deși anul trecut, berea era cam scumpă. 🙂

Și o să mai fie un weekend la Sibiu, poate unul la Cluj și poate-poate ajungem scurt și la mare vara asta. Singura abatere de la regula cu weekendurile îl vom face pentru concertul Robbie Williams din Viena, care are loc într-o miercuri, și pe care încă nu îmi vine să cred că o să-l văd. (OMG, OMG, OMG!!!)

Deci, dacă nu vă permiteți un concediu de 7 zile ca la carte, poate îmi urmați exemplul. 🙂

World War Z și eșarfa în dar

Sunt o persoană foarte cusurgie. Rea de-a dreptul, câteodată. Am un simț al observației destul de dezvoltat și, combinat cu plăcerea de a face glumițe despre tot ce mișcă, mă transformă uneori într-o femeie urâcioasă care se leagă de nimicuri și comentează întruna. Partea proastă e că nu mă pot controla și că, odată ce găsesc un detaliu care mă deranjează, nu mai pot privi ansamblul cu aceiași ochi.

Această introducere fiind făcută, să vă povestesc. Se făcea că acum două seri eram la film, la World War Z, un film deloc pe gustul meu, dar bun pentru aerisit creierii după o zi obositoare de muncă. Brad Pitt în rolul principal, cu pleata în vânt și în plin proces de a salva omenirea. Și, cum se afla el în misiunea lui, la un moment dat trebuie să plece în Coreea. Și se îmbarcă într-un avion militar, pregătit de luptă. Iar în ținuta lui de om care merge să împuște zombies în cap și să cruțe planeta de la pieire, piesa centrală este o eșarfă. Lungă și atârnată, de hipsteri purtată.

Ni la el și la eșarfa lui!

brad-pitt-world-war-z-467

Brad-WWZ

brad-pitts-world-war-z-premiere-in-brazil-c-001

Ei bine, din momentul ăla, filmul a fost pentru mine degeaba. Până când, la un moment dat – nu vă spun de ce, să nu stric filmul – Brad Pitt a trebuit să se deplaseze pe o bicicletă. Abia atunci misterul eșarfei a fost elucidat.

Sursă foto 1, 2 și 3.

Cum a fost la concertul Nouvelle Vague

Pentru că viața este imprevizibilă și are multe aspecte, nu am mai ajuns vineri la concertul Nouvelle Vague, însă am desemnat-o pe Ioana de la Tourmaline Boutique să mă reprezinte cu mândrie și să îmi scrie câteva rânduri despre ce impresie i-a lăsat spectacolul. Vi le las și vouă, mai jos:

De fiecare dată când ajunge la urechile mele vestea cum că-i rost de concert frumos, mă entuziasmez la fel de tare ca un copil mic când își primeşte ciocolata preferată. Aşa a fost şi cu Nouvelle Vague. De când am ştiut că vin la Timişoara, au fost prezenţi în playlistul de zi cu zi, negreşit.

Şi-apoi, o dată cu apropierea momentului 0 am început să îmi fac filme, despre cum va fi, că aşa o iau razna gândurile mele. Mă aşteptam să fie cu iz de romantism, să-mi absorbă toată emoţia, să tremur din toate încheieturile. Doar că a fost mai mult de atât. Întregul concert a fost un spectacol senzual. Voci diferite, speciale, care m-au făcut să mă răzgândesc la fiecare melodie care-mi place mai mult, fără să ajung la vreo concluzie.

Cu picioarele goale, dar cu atitudine debordantă, aşa a fost trio-ul de soliste. Au umplut scena cu energie, dans, viaţă şi-au stârnit ţipete de bucurie, chiar de extaz pe alocuri. Au trecut câteva zile de-atunci și încă mă trezesc în fiecare dimineaţă fredonând vreo melodie din repertoriul lor. M-au fermecat, aş zice.

Şi uite aşa mi-am promis, pe cât posibil, să nu ratez nici un concert marca Plai (Good job, draga Plai). Ceea ce vă doresc şi vouă!

Ceea ce vă doresc și eu. Articol frumos despre concert mai puteți citi și la Richie. Până una alta, să ne amăgim cu niște poze, luate de pe pagina de Facebook a Festivalului Plai:
1044271_10151568060334877_1668461377_n

1044039_10151568060754877_1090473206_n

1010454_10151568060389877_1117138465_n

1004741_10151568059974877_650351502_n

983606_10151568060259877_378569809_n

943203_10151568060679877_1013230061_n

Cum e cu vitaminele efervescente?

Încep cu un soi de disclaimer: sunt o persoană comodă. Îmi prețuiesc foarte mult timpul și deci nu îl umplu decât cu lucruri pe care eu consider că trebuie să le fac – am o problemă cu ideea de datorie, dar despre asta, altă dată – și lucruri pe care le fac cu plăcere. Drept urmare, am tendința să evit tot ceea ce e consumator de timp și nu face parte nici din prima, nici din a doua categorie. De asta nu pierd vremea nici prin saloane de înfrumusețare, nici pe la shopping și tot de asta am tendința de a îmi neglija sănătatea, că aici voiam să ajung.

Încerc să mă hrănesc cât de sănătos pot, cu mici excepții când și când, că doar oameni suntem. Numai că ritmul în care îmi duc viața îmi mai cauzează căderi de calciu ori de glicemie, nu foarte plăcute. Și atunci m-am hotărât să fac o cură cu vitamine. Mi-am cumpărat pastile de tot felul, numai că, de comodă ce sunt, uit să le iau. Am început, de-a lungul timpului, cred că zeci de astfel de cure de pastile și rar am reușit să mă țin de ele. La un moment dat însă, am descoperit vitaminele efervescente, care mi se par o superinvenție pentru oamenii comozi, că sunt gustoase și mi-e ușor să le iau, că sete mi se face sigur măcar de două ori pe zi și e mai bună apa cu vitamine decât apa chioară. Am luat calciu efervescent, magneziu efervescent și un cocktail de multivitamine.

Problema e că eu am o mare presimțire că vitaminele astea efervescente nu sunt tocmai ok. Eu m-am uitat, ce-i drept, pe etichetă, să văd ce o fi în ele, dar mare lucru nu am înțeles. Cert e că mie îmi par prea gustoase și colorate ca să fie sănătoase, dar poate mă înșel. Și tare aș vrea să mă înșel. Deeeeci, să le arunc la coș sau chiar mă ajută cu ceva? 🙂

Despre prieteniile la distanță

Nu cred că relațiile la distanță nu funcționează. Habar n-am cum e cu cele amoroase, dar prieteniile pot lupta lejer cu distanțele, de orice fel ar fi ele. Sunt implicată, la momentul ăsta, în trei feluri de prietenii la distanță.

Sunt, pe de-o parte, prieteniile consolidate în timp, cu oameni pe care îi simți ca frații, în care s-au trântit deodată o samă de kilometri hâtri. E genul de relație pe care o am eu cu fetele, care rezistă eroic de 12 ani. Le simt ca pe niște surori, chiar dacă din șase, am mai rămas doar cinci care tragem cu dinții de ceva frumos. Fetele sunt cele la care mă gândesc prima dată ori de câte ori mă încearcă o bucurie mai mare sau o suferință mai crâncenă, după caz.

Apoi, prietenie la distanță mai este cea în care distanța se măsoară în timp și nu în kilometri. Genul de prietenie care se leagă din senin și extrem de firesc, cu oameni cu care te-ai intersectat la un moment dat. Cu o singură persoană am avut sentimentul ăsta (Andreea, când ne vedem?!?) și, deși ne sincronizăm programele din ce în ce mai greu în ultima vreme, o simt mereu la fel de aproape și pot să îi povestesc absolut orice, fără nici cea mai mică urmă de ezitare.

În sfârșit, sunt prieteniile alea ciudate, despre care habar n-ai când au apărut ori dacă sunt reciproce. Singurul lucru care e cert e că în întâlnirile sporadice pe care le ai cu oamenii din categoria asta, simți că le poți spune orice, fără pic de reținere. Distanța, în acest din urmă caz, e exprimată când în kilometri, când în luni, când în stânjeneală. Dar încrederea și sentimentul acela de confort psihic absolut pe care le simți când sunteți față în față, rămân acolo, orice ar fi.