Tineretul față în față cu tehnologia. Viitorul sună bine

Un studiu realizat de Samsung arată că 70% dintre tinerii cu vîrste cuprinse între 16 și 19 ani dețin un smartphone, 19% o tabletă, în timp ce 60% dintre ei au un laptop. Același studiu spune că ei petrec zilnic 3-4 ore pe internet, peste 90% din timp fiind „risipit” (o să îndrăznesc să zic eu) pe rețelele de socializare. Spun „risipit” ca să îmi continui ideea dintr-un articol anterior, în care ziceam că tehnologia are un potențial imens pentru elevi, doar că au nevoie să fie ghidați, să li se arate cum pot folosi internetul și toate gadget-urile astea sclipitoare în folosul lor și al dezvoltării lor profesionale.

Campania Samsung Trends of Tomorrow, inițiativa de a organiza ore smart mi se pare foarte bine gândită și tare mi-ar plăcea să fi reușit să creeze un interes mai mare pentru zona asta în școlile pe unde a trecut. Din 2011 și până acum, au trecut cu caravana lor prin 40 de licee din 9 orașe. Și nu e puțin lucru, mai ales că au trecut și prin orașe mai micuțe și mai rupte de fasoanele prezentului, cum e și dragul meu Tîrgu-Jiu.

E loc de atâtea opționale în curriculă și se pierde atât de mult timp la orele de dirigenție, timp în care elevii ar putea să învețe lucruri utile despre lumea asta digitală din care deja fac parte. M-am bucurat să văd, în rezultatele aceluiași studiu, că 47% dintre elevii chestionați au spus că le-ar plăcea să aibă la liceu o disciplină în care să poată învăța despre dezvoltarea de aplicații. Așa cum spuneam, potențial și curiozitate sunt din plin. Dar puțini copii vor ști singuri ce să caute în haosul internetului, dacă nu li se spune ce ar putea găsi. Și trebuie să înțelegem că, așa cum noi aveam nevioie să ni se recomande ce să citim, și cei care sunt acum elevi au nevoie să li se spună cum să folosească tehnologia în folosul lor. Ar fi păcat ca din tot internetul ăsta mare și frumos, ei să înțeleagă doar Facebook și referate.ro, când îi poate ajuta atât de mult.

Mi-ar plăcea mult ca Samsung să își ducă inițiativa asta de CSR mai departe. Și să atragă atenția asupra unor noi subiecte de interes pentru tineri, care se potrivesc a fi abordate în școli, acolo unde elevii își petrec cea mai mare parte a timpului. Știu că poate că pare că abordez subiectul ăsta cu prea mult patos, dar implicarea mea directă în procese de educare a tinerilor, atât prin Ctrl-D, cât și prin orele de la universitate, mă fac să îmi fie foarte greu să nu fiu subiectivă. În plus, eu am fost unul dintre acei copii cărora le plăcea mult la școală. Mi-a plăcut mult să învăț, să aflu, să știu și recunosc că sunt geloasă pe cei care sunt azi elevi, pe faptul că pot ajunge atât de ușor la informație. Și chiar cred că un elev deja copt, de 17-18 ani, ar trebui să vadă în smartphone, laptop sau computer mai mult decât un mijloc de socializare și divertisment. Dar asta depinde doar de cei care îi „modelează”, adică de părinți și profesori.

Prin capitala patriei

Nu sunt un bun călător. Adică îmi place să călătoresc, să vizitez locuri, să cunosc oameni noi și obiceiuri diferite, vorba clișeului, dar nu sunt bună la a fi prea mult timp pe drumuri, adică la ceea ce mi s-a întâmplat luna asta. Nu mă pricep la făcut și desfăcut bagaje, mă rătăcesc pe holurile hotelurilor, am cel mai prost simț de orientare din lume și, mai mult decât orice, nu mă pricep la București.

Habar n-am de ce, dar eu cu orașul ăsta nu suntem deloc compatibili. Și nu, nu am probleme cu mitici, dimpotrivă, am întâlnit doar oameni cum trebuie de când sunt aici și am avut noroc să mă plimb doar pe la evenimente bine făcute. Doar că nu mă pot adapta nicicum la fusul orar. Da, ați citit bine, trăiesc cu impresia că sunt într-o altă dimensiune temporală și că pierd zilnic momente prețioase din viața mea.

Seara asta, de exemplu, am așteptat preț de 30 de minute să răspundă cineva la taxi. Să răspundă, doar. Și încă 10 ca să apară mașina. Deci 40 de minute. Timp în care pot face o friptură, să scriu un articol, să văd două episoade dintr-un serial prost sau să citesc un capitol dintr-un roman stufos. 40 de minute în care m-am gândit la cele aproape două ore pe care le-am făcut acum două zile de la ieșirea de pe autostradă și până la hotel. Și m-am umplut de nervi. Pentru că, așa cum spuneam, simt că în acest oraș trece viața pe lângă mine și nu pot nicicum să o prind din urmă.

Apoi, e ritmul în care merg oamenii. Oamenii din mașini, oamenii din gurile de metrou și oamenii de pe trotuar. Toți se grăbesc și uneori îmi lasă impresia că nici măcar ei nu știu către ce aleargă atât de tare. Și mă agită numai când îi privesc, de-mi vine să mă pitesc într-un colț până trec toți și lasă în urma lor o mare dâră de praf.

Îmi place Bucureștiul doar când vin în vizită, fără treabă și fără grabă. Atunci, timpul parcă are ceva mai multă răbdare. În rest, nu-i pentru mine, oricât de repezită sunt, de felul meu.

Cum să nu iubești teleshoppingul?

Vă rog frumos urmăriți spotul TV de mai jos. Nu renunțați până la sfârșit, credeți-mă că o să vă facă viața mai frumoasă.

Gata?

Bun, acum hai să îl analizăm. Sper că ați observat-o cu toții pe cosmeticiana Mariana, care dă din buze în limbi străine și se aude în română. Care și-a întemeiat o familie acum 5 ani și are copii trecuți de pubertate. Și care se epilează, draga de ea, în chiuvetă. Că așa au învățat=o la școala de cosmetică. Trecând peste faptul că e total neigienic, mai amuzant e că în chiuvetă îi încape doar talpa, iar ea se epilează pe gambă, în sus, dacă nu cumva o fi vreun pui de hobbit. Dar dacă nu e, nu vreau să știu ce e la ea pe gresie după o ședință de epilat.

Să nu îl uităm nici pe Tiberiu, prezentator TV și DJ care hrănește rațele de pe Dunăre în timp ce se gândește la dezvoltare durabilă. Și care nu-și dă eșarfa jos nici bătut. Și, minune, și el își mișcă buzele în limbi străine, dar vorbește în română. Priviți, vă rog, cât de natural stă cu degetul la tâmplă. Oare așa stă și când mixează?

Tiberiu

Ah, și Adrian, auoritatea în domeniu, instalatorul, care e super persuasiv pentru că, nu-i așa, e îmbrăcat în salopeta de lucru.

Și, ca un fel de bonus, în caz că nu ați observat, iata ce ține Mariana lângă periuțele copiilor:

Mariana

Păi și cum să nu iubești teleshoppingul? 😀

Cum ar fi dacă școala ar fi mai prietenoasă cu tehnologia?

Zilele trecute mi-am adus aminte că a trecut ora smart organizată de Samsung în liceele din Târgu-Jiu, de care v-am spus și aici, și am tras un ochi pe Facebook, să văd cum a fost, dacă recunosc vreo față, vreo sală, să îmi mai astâmpăr puțin dorul de casă.

Mi-a plăcut tare mult să văd privirile atente ale elevilor și, cu ochii în poze, mi-a atras atenția următorul comentariu:

Daca s-ar baga tablete in loc de caiete la scoala  fac pariu pe cat vreti voi ca copiii ar sta numai la scoala, nu ar mai chiuli, ar invata mai mult

Dincolo de cacofonia aia care m-a zgâriat pe urechi, cel sau cea care a lăsat comentariul ăsta are, într-un fel, dreptate. Nu cred că ar fi foarte benefică renunțarea în totalitate la caiete și pixuri, dar nu ar fi deloc rău ca asemenea ore să fie o constantă în licee. Să li se vorbească mai mult elevilor depre tehnologie, să li se arate cum îi poate ajuta în dezvoltarea profesională, cum să caute resurse educaționale pe internet, pe ce criterii să le selecteze pe cele de încredere, ce să publice și ce să nu publice pe Facebook, etc. Un fel de dirigenție digitală, dacă vreți să îi spuneți așa.

Pentru că până la urmă, tehnologia e parte din viața elevilor, fie că ne place, fie că nu. Și așa va fi multă vreme de aici înainte. Chiar azi am văzut într-un magazin dintr-un mall o fetiță nu mai mare de 4 ani care butona o tabletă. Și nu mi s-a părut deloc nefiresc. E doar un alt instrument pentru învățare, până la urmă. Și ar trebui folosit așa mai des.

Dar pentru asta nu e nevoie doar de aparatură, ci și de oameni care să o înțeleagă, să o poată pune în context. Căci și tehnologia, ca și puterile super-eroilor din filme, poate fi folosită și constructiv, și distructiv. Tocmai de aceea copiii ar avea nevoie de cineva să îi ghideze în direcția potrivită. Să le arate, așa cum au făcut cei de la Samsung în campania Trends of Tomorrow, cum să exploateze tehnologia în folosul lor. Sper să se întâmple asta cât de curând. Elevii cu siguranță ar veni cu mai mult drag la ore, iar părinții ar căpăta mai multă încredere în internet. 🙂

De ce e bine să cunoști audiența unui eveniment la care ții o prezentare

Pentru că altfel, ajungi să pățești precum cei de la Vodafone. Dar să vă povestesc.

Ieri am participat la evenimentul numit „Comunicații, cloud și aplicații specializate. Soluții pentru optimizarea afacerii”. Programul anunțat pe site suna bine, despre Doru Panaitescu auzisem că e foarte fain, așa că tare m-a bucurat că am mai prins loc, deși m-am înscris pe ultima sută de metri.

Toate bune și frumoase, sala plină, prezentarea lui Doru Panaitescu interesantă, ca preambul la discuția mai detaliată care avea să urmeze. Până când apare o doamnă de la Vodafone, sponsorul evenimentului. Iar doamna asta începe să ne vorbească precum unor copii de grădiniță care se află la o lecție despre tehnologie. Citez, ca să mă fac înțelasă: „Ați auzit despre 4 G?” „Ați văzut reclama cu florăria?” și a continuat cu atitudinea asta, deși în sală oamenii mustăceau, comentau, ba chiar s-a și spus explicit și sfidător că „Da, doamnă, am auzit, că doar de-aia ne aflăm aici”. Și măcar să fi fost doar asta. Dar dincolo de asta, conținutul prezentării s-a rezumat  la produsele Vodafone, care toate sunt „gratuite” și neasemuite pe fața pământului. Moment în care mi s-a urcat sângele la cap.

Înțeleg perfect nevoia de a avea momentul sponsorului într-un eveniment care e gratuit. Dar dacă e un eveniment adresat oamenilor de afaceri, interesați de modul în care ar putea să își eficientizeze activitatea, mi se pare de bun simț să ții cont de acest lucru și să integrezi produsele tale într-un discurs care să aducă puțină plus-valoare audienței, nu doar să enunți niște informații pe care le găsești în orice flyer și să proiectezi reclama pe care o difuzați și pe TV, așteptând ca oamenii să dea pe spate de încântare.

Cealaltă prezentare – tot de la Vodafone – mi s-a părut puțin mai promițătoare, până când vorbitorul a făcut o gafă teribilă. Vorbind de Microsoft Office 365, care oferă multe servicii contra-cost similare cu cele oferite gratuit de Google, normal că a apărut, din sală, următoarea întrebare: „De ce aș plăti un serviciu pe care îl pot avea gratuit?”. La care omul de marketing de la Vodafone spune că el nu vrea să compare cele două produse, că nu îl interesează concurența. Deci cum?

Din moment ce consumatorul tău potențial va compara cele două soluții, va cam trebui să o faci și tu, ca om de marketing, pentru a vedea cu ce te diferențiezi. Că poate fi greu să găsești acele avantaje, asta e altă problemă, dar nu înseamnă că trebuie să refuzi să o faci, de teama unei discuții mai complicate. Cei care erau în sală așteptau să li se spună de ce să dea banii pe un serviciu, bani pe care i-ar fi dat probabil cu încredere, dacă ar fi primit niște argumente. Dar nu le-au primit. Cel mai mult mi-a plăcut când același om de marketing a zis „Cum, și Google Calendar face asta acum? Ah, nu știam, înseamnă că nu l-am mai folosit eu de mult.”

Mi se pare inacceptabil să tratezi cu atâta nonșalanță publicul unui eveniment. Înțeleg că poți fi greșit informat cu privire la audiența pe care o să o ai. Să crezi că nu au niște cunoștințe fundamentale și să îți construiești un discurs cu noțiuni introductive. Dar în momentul în care vezi că situația este alta, din respect pentru oamenii din sală, trebuie să te adaptezi. Să lași discursul planificat la o parte și să îți schimbi, din mers, direcția. Teoretic, trebuie să fii în stare să faci asta. Că altfel, riști ca vreme de 3 ore, oamenii ăia să se simtă luați de proști, ca în momentul în care o domnișoară de la call centre încearcă să-ți bage pe gât un abonament mai costisitor. Și bănuiesc că nu asta e cultura organizațională pe care Vodafone vrea să o comunice.

„Oh, dar eu nici nu trec prin bucătărie”

…zise ea zâmbind cu superioritate și clipind tacticos din gene.

Sunt tare curioasă oare în ce moment a devenit o virtute lipsa îndemânării culinare. Am auzit zeci de femei trecute bine de vârsta adolescenței lăudându-se efectiv cu faptul că nu știu să gătească nimic mai complex de omletă și cartofi prăjiți. Să le vezi numai cum se uită mirate la un tel sau la câte un instrument mai ghiduș de bucătărie, mărtusind cu mândrie în glas că nici nu știu cum se folosește.

Și nu înțeleg de ce lipsa unor cunoștințe, de altfel, banale, e motiv de mândrie. Adică pot intui, dar tot mi se pare stupid. Bănuiesc că aceste creaturi plăpânde vor să sublinieze faptul că sunt niște fine cu mâini nepătate de ulei ars și ceapă tocată, care au preocupări mai sofisticate decât tocănița de vițel. De parcă rafinamentul feminin s-ar diminua cu fiecare pas făcut în direcția aragazului .

Emanciparea asta dusă la extrem mă enervează mai mult decât orice. Unele exemplare feminine se consideră prea importante ca să mai gătească și privesc cu un soi de milă și compasiune acele femei care, sărmanele, au ratat evoluția și-și umplu duminicile cu ciorbă în loc să citească filosofiile lui Otravă.

Să mănânci e o nevoie fundamentală și e absolut firesc să fii în stare să îți acoperi singură nevoia asta. Ah, că poți mânca tu numai raw vegan și chinese, e altă poveste. Dar nu strică să fii pregătit și pentru o  iarnă mai grea când morcovul crud îți îngheață în mână și livrările la domiciliu sunt puțin mai greu de izbutit.

 

 

Puțin timp pentru mine

Gata, s-a dus și nunta, s-a dus și doctoratul și e incredibil cât de lungi mi se par din nou, deodată, zilele. Cât de relaxante sunt orele de după 18-19 seara, când ajung acasă după o zi de lucru și nu mai am nimic pe cap. Niciun „trebuie” care să își aștepte izbăvirea. Nicio pagină goală de umplut cu idei alambicate, niciun drum de făcut, nimic. Liniște.

Trăiesc exact același sentiment de bine simplu și întreg, pe care îl simți când te refaci după câte o răceală mai afurisită și apreciezi că funcționezi normal. Normalitate. Asta așteptam. Niciodată nu mi-am dorit prea multe de la viață, iar acum mă bucur cu poftă de programul de om mediocru pe care îl am, de rutină, de cele 8 ore de somn și 9 de muncă, de momentul acela în care ajung seara acasă și mă gândesc ce să fac mai întâi.

Mi-e dor să gătesc. În mod clar, e pe lista de acțiuni imediat următoare. Apoi, mi-e dor să citesc beletristică. Orice carte, cât de proastă, pe care să o aleg după copertă sau după nume și nu după recomandări bibliografice. Să mă ia somnul când ajung la jumate și să nu mă simt vinovată că nu mi-am notat nici măcar o idee. Și mai îmi e dor de un film de Woody Allen. Poate chiar Blue Jasmine, că tot nu l-am văzut. Să dau volumul tare și să-i ascult cu atenție replicile. Să râd cu întârziere și apoi să dau înapoi, ca să pot zâmbi la timp. Și, dacă nu v-ați dat seama deja, mi-e dor să scriu. Verzi și uscate, sentimentalisme ieftine, de pus între ghilimele și dat mai departe pe Facebook cu titlul de aforisme, idei idioate pe care să nu fie nevoie să le justific în fața nimănui.

Lucrurile acestea mărunte, făcute pentru mine și pentru nimeni altcineva, le-am așteptat cel mai mult. Și plănuiesc să mă bucur de ele, deci probabil că o să ne întâlnim, din nou, mai des. 🙂

O privire sașie către Târgu-Jiu, cu un ochi în trecut și unul în viitor

Povesteam ieri cu Lilișor – care, apropos, mi-a făcut un bolero pentru nuntă absolut minunat – despre viața în orașele mici. Ea a copilărit la Lugoj, eu la Târgu-Jiu, dar amândouă am rămas la fel de atașate de orașele de baștină, chiar dacă între timp viața ne-a purtat către părți mai „civilizate” ale patriei.

Viața într-un oraș mic îți poate crea destul de multe complexe și nu îți dai seama de asta decât atunci când ajungi să locuiești într-un oraș mai mare. „Cum, voi nu aveți McDonald’s?” e întrebarea care delimitează categoric locurile civilizate de cele necivilizate și creează în mintea celor care nu au trecut niciodată prin orășelele de provincie o imagine distorsionată a acestora.

Țin minte că în clasa a X a, când am fost la faza națională a Olimpiadei de Limba Engleză, în Timișoara, colegii de competiție erau absolut șocați că participăm și noi, aștia din orașe anonime, la concursuri importante. Am rămas bulversată; atunci când trăiești armonios într-o bulă în care ți-e bine, nu ai conștiința percepției pe care o au cei din afara bulei despre tine.

A trebuit să explic în nenumărate rânduri faptul că, în ciuda faptului că e un oraș mic, Târgu-Jiu e un oraș cochet și curat, cu oameni gospodari și tineri dornici să se dezvolte. Am studiat într-unul dintre cele mai bune licee din oraș – Tudor Vladimirescu – și simt un soi de mândrie nejustificată de fiecare dată când povestesc despre oameni valoroși că au fost colegi de liceu cu mine sau că „El era în Ecaterina, dar ne știm din vedere.” (n.a. Colegiul Național „Ecaterina Teodoroiu” e un alt liceu foarte bun din oraș).

Și mă bucur tare mult că, treptat, problemele astea se vor diminua. M-am entuziasmat ca un copil când am aflat că Târgu-Jiu e unul dintre orașele în au poposit cei de la Samsung, în cadrul campaniei Samsung Trends of Tomorrow, realizată în parteneriat cu eJobs. Și nu doar în Tudor sau Ecaterina, liceele mai „privilegiate” ale orașului, ci în cinci centre școlare: pe lângă cele două, în campanie au intrat și Colegiul Economic Virgil Madgearu, Colegiul Național Spiru Haret și Liceul Gheorghe Magheru.

Cei care locuiesc în orașe mai mici știu că aici, unde nu au loc zi de zi astfel de evenimente, faptul că se țin niște „ore smart”, în care se discută despre tehnologie și primii pași în carieră și alcătuirea unui CV, e prilej de sărbătoare. E mare lucru că ajung și orașele micuțe pe harta evenimentelor de acest gen, astfel că în timp, complexele de care vorbeam mai sus se vor atenua.

Și dacă închid ochii și mă concentrez puțin, parcă și simt forfota din amfiteatrul mare, sclipirea din ochii elevilor care ajung să butoneze tabletele de ultimă generație, starea de plictiseală cool și falsă a celor care nu vor să se arate impresionați, deși inima lor a tresărit când au văzut aplicația aia mișto care te ajută să îți faci CV-ul. Da, sunt nostalgică și, recunosc, puțin geloasă. 🙂

Școlile noastre de coșmar

Școala mi-a provocat dintotdeauna coșmaruri. Ba chiar cred că din a doua zi de școală am început să am coșmaruri legate de prima. 🙂 Bine, nu școala în sine mi le provoca, pentru că mi-a plăcut mai mult decât ar fi fost poate normal, ci ideea de competitivitate care ne era insuflată.

Iar pentru un copil extrem de nesigur și de introvertit, aterizarea în mijlocul unui sistem în care totul este evaluat și bazat pe clasamente este boală sigură. Așa că frustrările astea se acumulau și se azvârleau asupra mea în tot felul de vise care mai de care mai ciudate, în care ba râdea o clasă întreagă de mine, ba greșeam la nu știu ce lucrare, ba nu aveam pix cu care să scriu la un test la care știam totul.

Problema e că nu m-am vindecat niciodată. Nu mai e vorba de nicio competiție, ci de mult stres și teama eternă de a nu dezamăgi. Chiar azi-noapte am visat că, nu știu cum și de ce, eram la susținerea tezei de doctorat mai devreme cu o săptămână și, bineînțeles, nu eram pregătită.

Mă chinuiam cu disperare să îmi încropesc o prezentare, dar, așa cum îi șade bine unui coșmar, aveam la dispoziție doar un amărât de post-it pe care îl umplusem deja pe ambele fețe, cu un scris atât de mic, că nu mai înțelegeam nimic. Profesorul coordonator lipsea, colega mea nu se descurca nici ea prea bine, sala era plină de oameni veniți acolo ca la spectacol, iar singura persoană pe care o știam din public s-a ridicat și a plecat exact înainte de a lua eu cuvântul.

Și dincolo de starea de panică, de agitația și de oboseala pe care le generează genul acesta de coșmaruri, lucrul care mă enervează cel mai mult e că sunt veșnic fără de finalizare. De fiecare dată mă trezesc înainte să se clarifice, în vreun fel, situația respectivă. Și e al naibii de frustrant.

Plai 2013: ploaie și surprize plăcute

Sper să nu greșesc când spun că nu am ratat nicio ediție a Festivalului Plai de până acum, căci memoria mea este tare subiectivă, iar mie mi se pare că știu festivalul ăsta din copilărie. Ce e cert e că nu îmi aduc aminte nici măcar un sigur an în care să nu fi căzut cel puțin o picătură de ploaie. Un fel de they put the plai în ploaie, sau așa ceva.

Or dacă ploile torențiale reprezintă un motiv de îngrijorare pentru orice organizator de concerte în aer liber, oamenii de la Plai cred că stau liniștiți, căci publicul lor se înarmează cu umbrele și pelerine, îndură frigul și ploaia, dar nu s-ar ascunde nici în ruptul capului acasă. Păcat însă de ateliere, mai ales de cele adresate copiilor, care, din pricina vremii, nu s-au putut desfășura chiar în condiții ideale. Totuși, oamenii mari și mai rezistenți la vremea urâtă au pictat, au cântat la chitară și s-au jucat nestingheriți pe aleile din Muzeul Satului Bănățean.

Cât despre concerte, au fost memorabile. Zaz a fost cred că cea mai așteptată și nu a dezamgit. Ființa asta plăpândă este o explozie de energie, căldură și veselie, cum rar am mai văzut. A fost absolut minunată! Uitați și voi cam cum sună ființa asta live:

Patrice a repetat figura de anul trecut și a scos publicul timișorean din latența-i caracteristică într-un fel aproape magic. Oamenii au sărit, au cântat și au dansat cu umbrelele în mâini, așa cum nu prea vezi la concertele din Timișoara.

Și deși Zaz a fost motivul principal al prezenței mele acolo, eu am rămas cu gândul la Maia Vidal, căci nu știam nimic despre ea până la Plai și m-a bulversat complet, m-am îndrăgostit de ea iremediabil. Are așa o fragilitate în voce și atitudine, o feminitate atât de pronunțată, încât îți lasă impresia că a venit printre oameni dintr-un basm cu prinți și prințese. Vă las și aici trei piese, poate că le și știți deja, iar dacă nu le știți, sper să vă placă. 🙂



Și pentru că după un eveniment reușit, e bine să dai cezarului ce e al cezarului, să facem și noi același lucru:

Festivalul PLAI 2013 a fost organizat de Asociaţia Culturală Sunet Ambianţă Timişoara şi Casa de Cultură a Municipiului Timişoara, în parteneriat cu Institutul Cultural Român, Consiliul Judeţean Timiş și Institutul Francez din Timișoara.
Sponsor principal PLAI 2013: HELLA
Sponsori: Euro GSM și Staropramen
Sustin investind in dezvoltarea PLAI: Cabinet Mercescu, Draxlmaier, Kathrein,Continental, IHM Total Consult și Quark Motors.