Și, cum ai slăbit?

Ați observat că de fiecare dată când apare un articol despre o persoană care a slăbit un număr considerabil de kilograme sau vedem o poză grăitoare în sensul ăsta, se găsește măcar o altă persoană care să (se) întrebe „cum” s-a întâmplat minunea? Am făcut și eu asta în repetate rânduri, dar asta nu înseamnă că nu mi se pare în continuare amuzant.

E amuzant pentru că fiecare persoană care întreabă asta, cunoaște și răspunsul. Numai că speră ca acum, răspunsul să fie altul. Adică, bine, bine, știu și eu că se slăbește cu regim și sport, dar poate de data asta e vorba de altceva, ceva mai simplu, ceva care să nu dureze mult și să țină pentru totdeauna, ceva care să îmi dea voie să zac în suc propriu printre cutii goale de pizza și borcane de nutella, ceva pentru cei care „au probleme cu glanda” sau „se îngrașă pe fond nervos”.

Zi-mi cum ai slăbit, dar nu mă lua cu mâncat sănătos și mers pe jos, că nu mă interesează. O cremă, o pastilă, o chakră, ceva?

Ce poți face în două ore

Un sfert din munca de la job. Un seminar la facultate. Comanzi, aștepți și mănânci o pizza. Vezi un film. Vezi un meci de fotbal. Citești 100 de pagini dintr-o carte. Gătești ceva. Faci curat.

Acum, hai să vedem ce poți face în două ore în care doarme copilul.

Mănânci. În timp ce mănânci, gătești pentru el. În timp ce fierbe carnea, strângi jucăriile. În timp ce strângi jucăriile, vorbești la telefon. Te întorci la mâncare. În timp ce tai legumele, merge un serial. În timp ce merge serialul, tu mergi la baie. Neînsoțită. Wow! Te întorci la jucării. Vezi niște haine uitate în uscător. Le împachetezi. Le pui în dulap. Îți amintești de mâncare. Adaugi apă. Îți faci o cafea. Arde. Până se răcește, mai butonezi telefonul. S-a răcit cafeaua. De tot. Merge și așa. Cu ceașca într-o mână, mai faci ordine prin casă. Verși cafeaua. Înjuri în șoaptă. Speli covorul. Te întorci la mâncare. Guști, e aproape gata. Până atunci, speli vasele. Cureți masa. Mai strângi din jucăriile aruncate pe hol. E gata mâncarea. Te dor picioarele. Te așezi. Pe o jucărie. Jucăria începe să cânte. Se trezește copilul.

Avânt

Mă uit la mine și râd de cum îmi iau periodic avânt să demarez tot soiul de activități care să îmi mai schimbe rutina. Acum, de exemplu, am năpădit în dashboard de îndată ce juniorul a fost preluat la smotoceală de jumătatea mai păroasă. Și m-a pufnit râsul la cele 2 articole amărâte scrise la final de vară, când, într-o perioadă mai aerisită, aveam gânduri de relansări și te miri ce alte planuri care mai de care mai îndrăznețe. „Nu se poate să nu apuc să scriu măcar o dată pe săptămână”, ziceam atunci. „Ha, ha”, zic acum.

Dar tot e bine. Că, până la urmă, dacă, doamne ferește ar da timpul liber peste mine și aș reuși să scriu câte un articol în fiecare zi, nu aș face decât să mai adaug chestii la rutină, nu? Așa, în schimb, e doar un moment de rebeliune maternă. Avânturile astea sporadice sunt terapie curată, vă spun. Că e o escapadă aici, pe blog, sau o scurtă și intensă incursiune în viața profesională, n-aveți idee cât de bine pot face la finalul unor zile foarte, foarte pline.

Over and out, s-a strigat „mami”. 🙂

Lumina de la capătul semnalului

Doar ce s-a încheiat o eră. Vreme de câteva zile, nu am avut semnal la telefon, lucru care, mărturisesc fără sfială, nu s-a mai întâmplat de ani de zile, căci, paranoia din fire, am evitat cu mult tact toate contextele în care acest lucru ar fi fost posibil. Deci habar n-aveam cum sunt eu, ca om, fără liniuțe în partea de sus pe ecranul mobilului.

Partea tristă e că nu m-a sunat nimeni. N I M E N I. Niciun apel, nici măcar un sondaj de opinie, nici măcar un agent de vânzări, nici măcar un gâfâitor cu număr ascuns.

Partea bună e că nu mi-a păsat. Deloc. Nada. Canci. Nu că aș fi avut vreun soi de revelație profundă, de genul oh, cum e viața liniștită de la țară, piei tehnologie etc., doar că mi s-a confirmat că am ajuns într-un loc (sau poate moment) în care cercul de oameni cu care comunic așa, pe viu, e din ce în ce mai restrâns.

Acum câțiva ani, să nu fi vorbit zilnic la telefon mi se părea ceva așa, de oameni bolnavi, care au nevoie de odihnă. Sau să treacă o zi fără să ascult muzică – ceea ce mi-am dat seama că se întâmplă, de asemenea, din ce în ce mai des. Pe măsură ce am zilele tot mai pline, se pare că nu mai am loc de zgomot. La propriu și la figurat. Și e bine.

„Fă-ți viața ușoară!”

De când a apărut juniorul în peisaj, mi s-a spus de nenumărate ori să fac lucrurile în așa fel încât să îmi fac viața ușoară. Mi s-au recomandat tot felul de soluții care să mă ajute să dorm mai mult, să țin copilul mai puțin lipit de mine, casa curată, pe mine cochetă și toate să fie cum au fost. Suzete, bone, sleep training, leagăne, te miri ce alte metode care, repet, să îmi facă viața ușoară.

Problema e că pe mine nu mă interesează să am o viață ușoară. Mă interesează să am o viață frumoasă. Iar frumusețea ei, cel puțin în cazul meu, vine la pachet cu cearcăne, picioare obosite și o bucătărie veșnic murdară. Numai că sub cearcăne se ascunde un zâmbet cât casa, în fața picioarelor obosite descoperă lumea o mogâldeață de om, iar pe gresia murdară din bucătărie niște bucăți leșinate de legume îmi amintesc că bebelușul nu mai e chiar așa de bebeluș.

Habar n-am dacă viața mea e sau nu ușoară. Probabil că nu e, că nu am mai dormit 5 ore legate de aproape un an, nu mai știu ce gust are cafeaua caldă și tihnită, băile lungi sunt mai rare ca alegerile electorale și viața mea socială se rezumă la conversații cu prietenii purtate din mers, cu sorbituri din pahar în timp ce îi explic copilului tot felul de lucruri sau, după caz, îi scot vreo piatră din gură. Deci nu, probabil că după foarte multe standarde, viața mea nu e ușoară. Dar e al naibii de frumoasă. Așa, defectă cum e ea. Cu cearcăne, dureri de picioare, piure pe haine, plimbări în trei și povești în doi seara târziu, mereu în șoaptă și cu ochii pe baby monitor.

Departe de mine să elogiez în vreun fel statutul de mamă, așa, în sine; chiar nu mi se pare nimic eroic în a te îngriji de nevoile unui bebeluș și de 2 camere mai mult sau mai puțin decomandate. Nici nu sunt adepta masochismului. Spun doar că după mine, scopul nu e să faci să îți fie ușor. Pentru că așa ratezi momente. Priviri, zâmbete, scâncete, panică, disperare. Experiențe, emoții de care nu te mai lovești. Și care, dacă le trăiești, îți fac viața vie. Dar nu, nu și ușoară.

Viața e ca o șaorma: cu de toate

Deși ajung tot mai rar aici, mi-am tot propus să scriu un articol-sinteză, așa cum se procedează la început de an, în care să îmi vărs amarul în legătură cu tot ce a fost rău în 2013 și să mă consolez cu întâmplările frumoase. Îl aveam deja compus în minte, mi-l mai recitam din când în când în cap, când mă plictiseam în tramvai sau în nopțile în care uita somnul de mine. Întâmplarea face că n-am apucat.

Asta până ieri când, după niște zile pline de-o amestecătură necontenită între bine și rău, am simțit iarăși nevoia să trag linie și să calculez dacă sunt pe plus. Apucătură ciudată asta cu calculatul, pentru un om care uneori făcea o virtute din faptul că era mai apropiat de cuvinte decât de cifre.

În fine, și de data asta norocul a făcut să n-am timp să-mi aștern gândurile pe hârtie asta digitală. Zic noroc, gândindu-mă la o chestie care mi s-a spus mai demult și care mi se pare foarte, dar foarte utilă: tendința omului de a-și evalua în permanență experiențele e păguboasă. Toată ideea asta, de a-ți măsura viața să vezi dacă e bună sau rea, de a trage linie la anumite perioade de timp ca să vezi de ești în câștig sau în pierdere, nu e de mare ajutor.

Viața e o sumă de întâmplări asupra cărora ai mai mult sau mai puțin control. Nu vreau să dau în formulări patetice și filosofii de cartier, dar, indiferent că ne place sau nu, ni se vor întâmpla lucruri care ne vor face să simțim că ne plesnește sufletul de bucurie și lucruri care ni-l vor sfărâma în bucățele. Uneori se vor întâmpla în aceeași zi, alteori în același an. Indiferent de frecvență, vor avea loc în aceeași viață: a noastră.

Bune, rele, groaznice, incredibile, minunate, terifiante. Toate gradele de comparație vor fi, rând pe rând, ale noastre. Și atunci, de ce să ne apucăm să ne dăm note propriilor experiențe? Nu e o supriză pentru nimeni că boala e rea, moartea e îngrozitoare și indiferența e dureroasă. Ce rost mai are să cântărim dacă au fost mai multe rele decât bune? Ele vin oricum, fără să întrebe pe nimeni. Și-n plus, tot procesul ăsta de evaluare nu ne duce nicăieri. Dacă ai putea trage vreo concluzie din asta, ar fi bine. Dar așa? Cu ce mă ajută să știu că luna ianuarie a fost mai bună decât februarie? Și de ce ar conta? Când tot noi tragem după noi toate lunile pe care le trăim, fie ele bune sau rele?

Așa că, pe cât posibil, o să încerc să-mi astâmpăr impulsul evaluativ și să iau lucrurile pe rând, așa cum vin. Și în caz că-mi veți spune că dacă voi proceda astfel, nu voi ști dacă ce am trăit a fost bine sau rău, frumos sau urât, vă spun de pe acum că știu. Va fi întotdeauna de forma „și, și”; va fi precum o șaorma: cu de toate.

E bine să faci ce-ți place

E bine să faci ce-ți place, și asta nu din rațiuni ce țin de straturi prea profunde ale firii umane. Nicidecum. E bine să faci ce-ți place din simplul motiv că, după o anumită vârstă, îți vei petrece cel puțin 8 ore din zi făcând acel lucru. Asta înseamnă o treime din fiecare zi, în cea mai mare parte a vieții tale.

Ei, acum gândiți-vă că dacă vă chinuiți în fiecare zi la locul de muncă, vă chinuiți, practic, o treime din viața voastră de adult. O treime. E enorm. Și nu, a face ce îți place nu înseamnă a face ceva ce e validat și/sau râvnit la nivel social la un moment dat. Nu trebuie să ai un job agreat în mod public și bine plătit ca să îți placă ceea ce faci. Nu trebuie nici măcar să fie un loc de muncă la care să fi visat sau pe care să ți-l fi dorit anterior.

Înseamnă să găsești măcar un singur aspect plăcut în ceea ce faci. Poate fi vorba de procesul muncii, de colegii de echipă, de șeful pe care îl iubești în secret sau de finalitatea muncii tale. Chiar n-are nicio importanță, atâta vreme cât nu petreci o treime a fiecărei zile din viața ta așteptând să înceapă celelalte două.

Când e social acceptat să îți faci bradul de Crăciun?

Răspunsul firesc ar fi: de Crăciun, femeie, că de-aia îi spune așa. Numai că nu e chiar atât de simplu. Să detaliem.

Mie îmi plac sărbătorile de iarnă. Mult. Da, sunt unul dintre aceia care se entuziasmează peste măsură la primul glob zărit în magazin, primul colind auzit pe străzi și prima ninsoare. Nu, nu am postere cu Hrușcă pe perete, doar că îmi place Crăciunul, cu tot ce implică el. Suferința mea cea mai mare e deci aceea că toată nebunia cu Crăciunul durează doar 3 zile. Nici n-ai împodobit bine casa și-ai dat drumul la cântece de Crăciun, că s-a și terminat ultima sarma, și cu ea odată, spiritul sărbătorilor.

Așa că, dac-ar fi după mine, eu aș împodobi bradul azi. Sau chiar ieri, dacă se poate. Numai că nu mulți îmbrățișează această idee, drept urmare, mă ia toată lumea la rost: că dacă îmi decorez apartamentul de acum, până la Crăciun o să mă satur și nu o să mai aibă niciun farmec; că în afara sărbătorilor, decorațiunile și luminițele specifice aduc mai degrabă a bordel, decât a iesle și altele asemenea. Și poate au dreptate, nu zic că nu, că nu am mai făcut asta până acum, ci am răbdat cuminte, în liniște, până pe 24. Numai că anul ăsta aș cam face pe rebela.

Și atunci vă întreb pe voi, prea-înțelepții mei cititori, când e social acceptat să împodobești, mamă, bradul? Știu că tradiția spune că în Ajun, dar dacă am fi să facem o excepție, cam pe când am putea să o facem? Voi cum procedați? 😀

Tineretul față în față cu tehnologia. Viitorul sună bine

Un studiu realizat de Samsung arată că 70% dintre tinerii cu vîrste cuprinse între 16 și 19 ani dețin un smartphone, 19% o tabletă, în timp ce 60% dintre ei au un laptop. Același studiu spune că ei petrec zilnic 3-4 ore pe internet, peste 90% din timp fiind „risipit” (o să îndrăznesc să zic eu) pe rețelele de socializare. Spun „risipit” ca să îmi continui ideea dintr-un articol anterior, în care ziceam că tehnologia are un potențial imens pentru elevi, doar că au nevoie să fie ghidați, să li se arate cum pot folosi internetul și toate gadget-urile astea sclipitoare în folosul lor și al dezvoltării lor profesionale.

Campania Samsung Trends of Tomorrow, inițiativa de a organiza ore smart mi se pare foarte bine gândită și tare mi-ar plăcea să fi reușit să creeze un interes mai mare pentru zona asta în școlile pe unde a trecut. Din 2011 și până acum, au trecut cu caravana lor prin 40 de licee din 9 orașe. Și nu e puțin lucru, mai ales că au trecut și prin orașe mai micuțe și mai rupte de fasoanele prezentului, cum e și dragul meu Tîrgu-Jiu.

E loc de atâtea opționale în curriculă și se pierde atât de mult timp la orele de dirigenție, timp în care elevii ar putea să învețe lucruri utile despre lumea asta digitală din care deja fac parte. M-am bucurat să văd, în rezultatele aceluiași studiu, că 47% dintre elevii chestionați au spus că le-ar plăcea să aibă la liceu o disciplină în care să poată învăța despre dezvoltarea de aplicații. Așa cum spuneam, potențial și curiozitate sunt din plin. Dar puțini copii vor ști singuri ce să caute în haosul internetului, dacă nu li se spune ce ar putea găsi. Și trebuie să înțelegem că, așa cum noi aveam nevioie să ni se recomande ce să citim, și cei care sunt acum elevi au nevoie să li se spună cum să folosească tehnologia în folosul lor. Ar fi păcat ca din tot internetul ăsta mare și frumos, ei să înțeleagă doar Facebook și referate.ro, când îi poate ajuta atât de mult.

Mi-ar plăcea mult ca Samsung să își ducă inițiativa asta de CSR mai departe. Și să atragă atenția asupra unor noi subiecte de interes pentru tineri, care se potrivesc a fi abordate în școli, acolo unde elevii își petrec cea mai mare parte a timpului. Știu că poate că pare că abordez subiectul ăsta cu prea mult patos, dar implicarea mea directă în procese de educare a tinerilor, atât prin Ctrl-D, cât și prin orele de la universitate, mă fac să îmi fie foarte greu să nu fiu subiectivă. În plus, eu am fost unul dintre acei copii cărora le plăcea mult la școală. Mi-a plăcut mult să învăț, să aflu, să știu și recunosc că sunt geloasă pe cei care sunt azi elevi, pe faptul că pot ajunge atât de ușor la informație. Și chiar cred că un elev deja copt, de 17-18 ani, ar trebui să vadă în smartphone, laptop sau computer mai mult decât un mijloc de socializare și divertisment. Dar asta depinde doar de cei care îi „modelează”, adică de părinți și profesori.

Prin capitala patriei

Nu sunt un bun călător. Adică îmi place să călătoresc, să vizitez locuri, să cunosc oameni noi și obiceiuri diferite, vorba clișeului, dar nu sunt bună la a fi prea mult timp pe drumuri, adică la ceea ce mi s-a întâmplat luna asta. Nu mă pricep la făcut și desfăcut bagaje, mă rătăcesc pe holurile hotelurilor, am cel mai prost simț de orientare din lume și, mai mult decât orice, nu mă pricep la București.

Habar n-am de ce, dar eu cu orașul ăsta nu suntem deloc compatibili. Și nu, nu am probleme cu mitici, dimpotrivă, am întâlnit doar oameni cum trebuie de când sunt aici și am avut noroc să mă plimb doar pe la evenimente bine făcute. Doar că nu mă pot adapta nicicum la fusul orar. Da, ați citit bine, trăiesc cu impresia că sunt într-o altă dimensiune temporală și că pierd zilnic momente prețioase din viața mea.

Seara asta, de exemplu, am așteptat preț de 30 de minute să răspundă cineva la taxi. Să răspundă, doar. Și încă 10 ca să apară mașina. Deci 40 de minute. Timp în care pot face o friptură, să scriu un articol, să văd două episoade dintr-un serial prost sau să citesc un capitol dintr-un roman stufos. 40 de minute în care m-am gândit la cele aproape două ore pe care le-am făcut acum două zile de la ieșirea de pe autostradă și până la hotel. Și m-am umplut de nervi. Pentru că, așa cum spuneam, simt că în acest oraș trece viața pe lângă mine și nu pot nicicum să o prind din urmă.

Apoi, e ritmul în care merg oamenii. Oamenii din mașini, oamenii din gurile de metrou și oamenii de pe trotuar. Toți se grăbesc și uneori îmi lasă impresia că nici măcar ei nu știu către ce aleargă atât de tare. Și mă agită numai când îi privesc, de-mi vine să mă pitesc într-un colț până trec toți și lasă în urma lor o mare dâră de praf.

Îmi place Bucureștiul doar când vin în vizită, fără treabă și fără grabă. Atunci, timpul parcă are ceva mai multă răbdare. În rest, nu-i pentru mine, oricât de repezită sunt, de felul meu.