Puțin timp pentru mine

Gata, s-a dus și nunta, s-a dus și doctoratul și e incredibil cât de lungi mi se par din nou, deodată, zilele. Cât de relaxante sunt orele de după 18-19 seara, când ajung acasă după o zi de lucru și nu mai am nimic pe cap. Niciun „trebuie” care să își aștepte izbăvirea. Nicio pagină goală de umplut cu idei alambicate, niciun drum de făcut, nimic. Liniște.

Trăiesc exact același sentiment de bine simplu și întreg, pe care îl simți când te refaci după câte o răceală mai afurisită și apreciezi că funcționezi normal. Normalitate. Asta așteptam. Niciodată nu mi-am dorit prea multe de la viață, iar acum mă bucur cu poftă de programul de om mediocru pe care îl am, de rutină, de cele 8 ore de somn și 9 de muncă, de momentul acela în care ajung seara acasă și mă gândesc ce să fac mai întâi.

Mi-e dor să gătesc. În mod clar, e pe lista de acțiuni imediat următoare. Apoi, mi-e dor să citesc beletristică. Orice carte, cât de proastă, pe care să o aleg după copertă sau după nume și nu după recomandări bibliografice. Să mă ia somnul când ajung la jumate și să nu mă simt vinovată că nu mi-am notat nici măcar o idee. Și mai îmi e dor de un film de Woody Allen. Poate chiar Blue Jasmine, că tot nu l-am văzut. Să dau volumul tare și să-i ascult cu atenție replicile. Să râd cu întârziere și apoi să dau înapoi, ca să pot zâmbi la timp. Și, dacă nu v-ați dat seama deja, mi-e dor să scriu. Verzi și uscate, sentimentalisme ieftine, de pus între ghilimele și dat mai departe pe Facebook cu titlul de aforisme, idei idioate pe care să nu fie nevoie să le justific în fața nimănui.

Lucrurile acestea mărunte, făcute pentru mine și pentru nimeni altcineva, le-am așteptat cel mai mult. Și plănuiesc să mă bucur de ele, deci probabil că o să ne întâlnim, din nou, mai des. 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)