Viață lungă, dar degeaba

Poate că voi știați de doamna aceasta, dar eu abia aseară am aflat de viața ei lungă cât două vieți normale. Pe scurt, Jeanne Louise Calment a trăit 122 de ani. Mi se pare aproape halucinant. S-a născut și a murit în două lumi total diferite. La 13 ani l-a cunoscut pe Van Gogh, iar la 120 își aducea contribuția la un album de muzică rap. Nici nu pot să îmi imaginez cum este să strângi, într-o viață de om, experiențe atât de diferite între ele, să treci de la un stil de viață la altul, să fii martor și victimă a atâtor schimbări.

Și deși poate că o să sune ciudat, biografia ei fascinantă nu mi-a stârnit altceva decât compasiune. A trăit 50 de ani după ce i-a murit soțul, 60 după ce i-a murit singura fată și aproape 40 după ce și-a pierdut și singurul nepot. Și-a dus cea mai mare parte din viața ei lungă de una singură, până în momentul în care a devenit o curiozitate a naturii și presa a început să o ia în vizor.

Mi se pare un chin să uite Dumnezeu de tine pe pământ. Să fii nevoit să îți duci zilele în solitudine, să te adaptezi, să ții pasul cu o lume care nu îți aparține. Să îți îngropi, pe rând, toți oamenii pe care i-ai iubit. Și apoi, să aștepți. Nu cred că viața trebuie să fie scurtă ca să te poți bucura de ea, ba chiar mi se pare o mare prostie să afirmi așa ceva, dar cred că viața lungă nu înseamnă nimic dacă nu ai cu cine să o împarți. E doar suferință prelungită.

Dar poate că sunt eu prea dependentă de cei la care țin. Voi ce credeți?

5 thoughts on “Viață lungă, dar degeaba

  1. asta imi aduce aminte de o femeie de la noi, care traieste intr-o casa in mijlocul padurii (am citit un articol despre ea pe un blog) si e singura cuc de vreo 10 ani. trist 🙁

  2. Pe vremuri, eu și bunicul meu aveam mereu o vorbă, a noastră, cum că va trăi 1.000 de ani, dar, fiind conștienți că-i o treabă imposibilă, spuneam noi că ne mulțumim și cu 100. Era de vină prietenia, înainte de toate, ce ne lega și teama de a ne despărți. Îmi amintesc însă că, din ziua în care unul dintre copiii lui s-a dus, nu l-am mai auzit spunând cuvintele astea decât provocat de mine. Cumva, de dragul meu și al poveștii noastre. A fost primul pas către ”mai bine mai puțin, decât fără oamenii mei dragi”. Poate că de-aia are și viața asta un curs al ei… firesc.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)