Despre cei care își complică singuri existența

Lucrul cel mai greu pentru oamenii care își complică singuri existența – categorie pe care o reprezint cu mândrie – este că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să accepte că vina le aparține. Că sunt ca niște păianjeni care s-au încurcat în propriile lor ițe și acum își mestecă, aproape din reflex, picioarele. Victimizarea funcționează numai până la un punct. Dai vina pe soartă, predestinare și alte aiureli, până când îți dai seama că toate converg către tine, o sumă de alegeri proaste și atitudini pe care și cel mai acerb dintre masochiști ar fi invidios.

Și zic că e greu să accepți că e vina ta, nu pentru că te-ai simți prost sau ar da mustrările de conștiință peste tine, ci pentru că, din momentul acela, te simți obligat să te îndrepți. Să iei alegeri mai raționale și să te prețuiești un pic mai mult decât o făceai.

Or să îi ceri asta unei persoane care se hrănește cu drame imaginare și povești imposibil de realizat e ca și cum i-ai cere lui Pegas să meargă la pas, când el poate să zboare. Căci oamenii care își complică singuri existența o fac pentru că cea pe care o duc li se pare banală; pentru că simt nevoia de adrenalină, de dramă, de vervă și pasiune, de provocări demne de eroi romanești. De fiecare dată când se plâng că nu li s-a mai împlinit un vis, de fapt se bucură că măcar l-au văzut realizat, în cele mai mici detalii, cu ochii închiși. Iar pentru cei cu o imaginație bogată, care se află într-o perpetuă stare de visare, uneori ceea ce se întâmplă în spatele globului ocular e mai real și mai palpabil decât tot ceea ce se află la doi metri depărtare, în fața lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)