Marea disimulare

Mi-aduc aminte când, imediat după ce am terminat liceul și s-au făcut albumele acelea cu poze și comentarii de la toți colegii, am avut o mare surpriză. În fiecare dintre mesajele colegilor, fără nici o excepție, mi s-a transmis, în dulcele stil clasic, să nu mă schimb niciodată și, atenție, să rămân mereu la fel de veselă.

Foarte frumos, ați zice și cel mai probabil că sunteți cu totul de acord, după ce m-ați văzut rânjind în atâtea poze pe Facebook. Numai că eu în liceu, mai ales în ultimii doi ani, am fost cam depresivă. Eram tristă, dar tristă rău, cu plâns pe înfundate în pauzele dintre ore și mari probleme existențiale. Și normal că nu voiam să se vadă, dar nu mi-am dat seama niciodată că pot disimula atât de bine. Cred că îmi intrase zâmbetul în reflex, că altfel nu-mi explic cum de nu îmi mai dădeam seama că mi-l trânteam pe față.

În fine, ideea e alta: este surprinzător cât de puțini oameni reușesc să ne citească, să vadă dincolo de ce expunem noi pe tarabă. Și cum reușim să trecem drept altfel decât suntem. Eu și acum sunt percepută ca fiind o persoană veselă nevoie mare, deși, în cea mai mare parte a timpului, nu sunt. Nu că aș fi neapărat tristă, dar mă gândesc în permanență la atât de multe lucruri și îmi fac atâtea probleme și îmi pun atâtea întrebări, încât nepăsarea aducătoare de veselie nu prea mai are loc printre stările mele. Dar mă străduiesc atât de mult să nu transmit frământările mele și celorlalți, încât îmi acopăr fața cu indici ai bucuriei cele mai sincere. Și, aparent, funcționează.

Și nu mă înțelegeți greșit, ăsta nu e un lucru rău. Cel puțin în ce mă privește. Opacitatea asta e bună și ea, că te ajută să eviți întrebări ciudate și priviri insistente. Numai că uneori, după o zi în care ți-ai ascuns amărăciunea în cerul gurii, cu colțurile înfipte adânc în gâtlej, unde creează noduri și ți-ai lipit peste buze un zâmbet, ca să nu poată evada, obosești. Disimularea te secătuiește de forțe. Și atunci se întâmplă ca, într-un moment de slăbiciune, amărăciunea să fugă din cerul gurii, să-și smulgă colțurile din adâncurile traheei și să fugă șireată, în sus, către ochi, împingându-și trupul sărat pe sub pleoape. Și așa se naște, dragii mei, plânsul acela din senin, de nu știm de unde a venit și de ce.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)