Unde-s primăverile de altă dată?

Ieri dimineață, când am văzut atâta cer senin și soare, am mai prins curaj. M-am și lăudat în secunda următoare cum că nu mai e nevoie să dau curs unei ciorne pline de lamentări pe care o începusem. Numai că entuziasmul meu a durat nu mai mult de cinci minute, cât a zăbovit și soarele pe cer. Apoi, odată cu norii, ziua și-a intrat în normal și nimic nu a mai ieșit cum trebuie, așa cum se tot întâmplă din noiembrie încoace.

Mi-e dor de soare și de vești bune. Primăvară mai urâtă ca asta n-am trăit de când mă știu. Din toate punctele de vedere. Nici nu s-a sfârșit bine luna februarie, că am intrat într-un con de umbră umed și rece, în care parcă se-ascund toate suferințele omenești. M-am săturat să aud de oameni bolnavi, de oameni triști, de speranțe jucate în picioare. Sunt conștientă că viața nu-i făcută numai din lapte și miere – și nici n-aș vrea, că nu sufăr laptele – dar măcar să alterneze plusurile cu minusurile. Să ne mai odihnim puțin ochii, și mintea, și vocile gâtuite.

Dar nu-i după cum vrem noi, ci după cum se nimerește. Sau după cum trebuie să fie, dacă e să fiu fatalistă. Așa că soarele e încă în grevă și râsul meu la fel. Până una alta, ne vedem de ale noastre. Așa, printre nori, frig și stropi de ploaie. Căci, spre amăgirea orgoliilor noastre, nu stă lumea în loc din cauza neîmplinirilor personale.

Să o luăm din loc, așadar. Că e luni și cică așa le stă bine începuturilor de săptămână. Bine v-am regăsit și rămâneți aproape, vă povestesc imediat despre două evenimente frumoase.

3 thoughts on “Unde-s primăverile de altă dată?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)