Nu există anunț de câine pierdut în lumea asta fără mențiunea „Răspunde la numele …” Le-ați văzut și voi, le-am văzut și eu. Și cu tot respectul față de patrupedele canine, toată treaba asta cu răspunsul mi se pare o idioțenie.

Să ne imaginăm următoarea situație. Eu am un Beagle pe care îl cheamă Constantin. Și fuge de acasă. Și eu pun un afiș prin oraș și pe Facebook, cu poza cățelului însoțită de fraza: „Răspunde la numele Constantin”. Unul dintre voi zărește un Beagle pe stradă și se gândește că poate e al meu. Și îl strigă.

Acum, întrebarea mea este: voi cum strigați un câine? Vă spun eu: majoritatea persoanelor pronunță numele atribuit de stăpân, împreună cu „cuțu-cuțu” sau un fluierat. De ce? Pentru că altfel nu reacționează.

Câinii de companie – mă refer la cei care nu sunt foarte dresați, în rest, nu mă pronunț – reacționează la tonul vocii, la volum și nu la numele în sine. Dacă merg pe stradă și strig către orice câine Bobby, împreună cu un „cuțu-cuțu”, se va întoarce și va da din coadă, chiar dacă pe el îl cheamă Benjamin al IV lea. Și eu știu că mă cheamă Corina și uneori mă întorc dacă aud că cineva strigă insistent Maria. E o chestie instinctivă.

Dar hai să presupunem că ar ști cum îl cheamă. Câinele meu ar ști că el e Constantin și nu Dumitru, câinele vecinilor. Cum își manifestă răspunsul? Adică un străin îl vede pe stradă și-l strigă: „Constantin!” și el…ce? Se întoarce și zice: „Care mă strigă, mă, acolo”?

Food for thought.