Ce vremuri!

Mi-aduc aminte de o oră de franceză de prin clasa a noua, în care proful nostru de atunci – un om minunat, de altfel – ne povestea câte ceva despre hip hopul franțuzesc, expresii de cartier și alte asemenea lucruri. Și ne minunam cu înfrigurare cum tinerii francezi își pocesc propria limbă. Cum adică, nu știu unde să pună apostrof? Și cum să nu conjuge verbele corect? Și trăiesc așa, bine mersi, vorbind și scriind greșit limba maternă? Părea de neimaginat.

Era în aceeași perioadă în care J. Lo cânta My love don’t cost a thing și nouă ne era imposibil să ne explicăm cum se poate ca un om dintr-o țară civilizată să nu nimerească ortografia propriei limbi. Și tot atunci vedeam scurt, pe net, colaje cu tineri din alte țări civilizate care o cam dădeau în bară cu cultura generală. Cum să nu știi capitala Italiei? ne minunam din nou. Sau ce a scris Shakespeare?

Nu mult mai târziu, ne prăpădeam de râs la Idiocracy. Părea o comedie bună, vădit exagerată. Și pe cât ne era de greu să credem în criogenie, pe atât de greu ne era să credem într-o lume în care populația majoritară e analfabetă și, de parcă asta nu ar fi de ajuns, plină de autosuficiență și aroganță.

Ei bine, iată-ne acum, niște ani mai târziu, nu foarte mulți, din păcate. Ne scăldăm în băi de cratime puse aiurea și i puși de spaimă, pe modelul e mai bine să fie decât să nu fie. Cultura multora se rezumă la citate de doi bani găsite pe Facebook, însoțite de imagini frumos colorate. Autosuficiența e la ea acasă.

O fi și asta un soi de evoluție. Un fel de American Dream, doar că Nightmare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)