Fericirea și legea compensației

Când eram copil, dezvoltasem o adevărată teorie cu privire la karma și echilibrul universului. Nu știu prin ce experimente îmi dădusem eu seama că de fiecare dată când mă bucuram foarte tare de ceva, râdeam cu poftă ori mă simțeam pur și simplu fericită, se făcea că imediat apoi se întâmpla ceva neplăcut, fie mie, fie celor apropiați, care nimicea și ultima fărâmă de bucurie trăită anterior. Nici prin gând nu mi-ar fi trecut că ar fi putut fi vorba de simple coincidențe, căci alternanța asta plusminus nu făcea decât să îmi confirme teoria că toate se compensează și că orice ai face, la final trebuie să fii pe zero.

Și uite așa ajunsesem să îmi fie frică să mă bucur. Dacă simțeam că mă cuprinde vreun val de bucurie, fie din îndrăgosteală adolescentină ori izbânzi mărunte, de copil, mă chinuiam să mă moderez, să mă aduc într-o stare de fericire cumpătată și deci neprimejdioasă. Iar dacă mecanismul ăsta de cenzură, dintr-un motiv sau altul, nu funcționa și mă trezeam plutind într-o stare de beatitudine incontrolabilă, aveam niște mustrări de conștiință teribile și așteptam cu înfrigurare bumerangul care urma să mă lovească tare și rece peste față, reechilibrând universul și aducându-mă din nou pe zero.

Și toate astea se întâmplau când eram prin generală. Și un pic prin liceu. Da, am fost un copil tare întortocheat. Nu vă doresc să aveți asemenea odrasle. 🙂

5 thoughts on “Fericirea și legea compensației

  1. Same here. La un moment dat, eram atât de înspăimântată de faptul că binele care mi se întâmplase s-ar putea să se întoarcă la 180 de grade, că păstram pentru mine orice veste bună şi nu mă bucuram în public. :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)