Vară de venetic

După patru zile petrecute într-un hectar de natură, mi se pare îngrozitor de greu să-mi găsesc locul între puținii pereți ai apartamentului în care locuiesc, resemnați și ei deja în fața caniculei. Și nu e neapărat pentru că am stat la loc umbros și răcoros, ci pentru că locul ăla era acasă.

E aproape mijlocul lui iulie și eu rătăcesc încă prin Timișoara, acest oraș fără de relief și colțuri umbroase. E al patrulea an de când vara nu mai merg în vacanță acasă. Mai ajung câte o săptămână, două și atât. Și mă întreb dacă o să mă pot obișnui vreodată cu asta. Dacă o să pot vreodată să îmi mențin pulsul constant și ochii uscați când îmi iau la revedere de la ai mei.

E al șaptelea an de când mă văd cu fetele doar în vacanțe și de sărbători. Din ce în ce mai rar, din ce în ce mai puțin, doar la Crăciun, nunți și evenimente importante. Și e atât de scurt timpul petrecut împreună, încât ne aruncăm de-a valma în povești, noutăți și amintiri, ca nu care cumva să uităm vreuna.

Și în momentele mele de maximă naivitate, încă aștept clipa aia când or să se așeze toate – orice ar însemna asta – și cumva, nu știu cum, noi să revenim la normalul ăla când ne vedeam în fiecare zi și când părinții nu ne păreau niciodată îmbătrâniți, pentru că eram mereu cu ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)