De ce nu mi-e frică de apă?

Mi-e frică de înălţime. De spaţii înghesuite. De spaţii aglomerate. De oameni. De câini comunitari. De gândaci. De gâşte. De pekinezi. De pisici. De întuneric. De curent electric. De boli. De moarte. De tunete şi fulgere. De vânt puternic. De şoferi neatenţi. De foc. De fluturi de noapte. De scurgeri de gaze. Şi astea mi-au venit în minte în doar câteva secunde.

Singurul lucru care nu mă sperie deloc e apa. Indiferent cât de adâncă, agitată şi întinsă ar fi. Şi e ciudat cum prezenţa apei atenuează alte angoase, astfel că nu numai că nu mi-e frică, dar îmi place nespus de mult să înot pe întuneric sau pe timp de furtună.

În loc să mă sperie, valurile mă atrag, la fel cum mă atrage şi largul mării. Tot apa e motivul pentru care de câteva ori pe an, îmi înfrâng teama de înălţimi ca să mă cocoţ pe câte un tobogan întortocheat dintr-un aquaparc.

Şi mi se pare intrigantă relaţia asta specială pe care o am cu apa, căci la câte pericole ascunde, ar trebui ca pentru un om fricos ca mine, să fie un lucru dătător de coşmaruri şi nu de linişte. Numai că nu e aşa, deloc. Şi sunt curioasă de ce. 🙂

5 thoughts on “De ce nu mi-e frică de apă?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)