Nu înţeleg de ce, într-un război care nu îţi aparţine, dacă stai departe şi nu susţii nici una dintre tabere, eşti catalogat ca ipocrit.

Niciodată nu mi-a plăcut să îmi asum supărările şi frustrările altora, doar aşa, ca dovadă de loialitate şi susţinere până în pânzele albe. Iar dacă X s-a certat cu Y, iar eu îi ştiu pe amândoi, cea mai raţională poziţie mi se pare să îi las pe ei să îşi consume cearta, fără să fac eu nici pe martorul, nici pe judecătorul.

Orice altă atitudine mi se pare nepotrivită şi uneori riscantă. Ştiţi de ce? Pentru că oamenii se ceartă, se împacă, se înjură, apoi se iubesc şi tu rămâi ca prostul, ducând o luptă pornită din prinţip, cu o persoană care ţie nu ţi-a făcut niciodată nimic.

În aceste situaţii, mi se pare că e mai bine să fii Elveţia. Şi nu cred că o atitudine neutră, de neimplicare directă este echivalentă cu laşitatea ori ipocrizia. Voi ce credeţi?