Retrospectivă

Aseară am fost, vreme de câteva ore, la banchetul studenţilor mei. Văzându-i atât de fericiţi şi nerăbdători să-şi întâmpine viitorul de oameni mari, mi-am adus aminte de mine, în acelaşi moment, doar că cu vreo patru ani în urmă.

Banchetul meu m-a găsit o epavă. Obosită de la nebunia organizării, îndrăgostită de cea mai nepotrivită persoană din lume, plânsă, cu un zâmbet fals pe faţă, încercând să-mi calc gândurile negre cu paşi de dans necontenit.

Fluctuam de la minut la minut între scenarii depresive, în care mă vedeam o nefericită eternă care dă vina pe timp şi pe soartă, şi scenarii fantastice, în care ordinea lumească se recrea doar pentru mine. Habar n-aveam ce urma să fac cu viaţa mea. Licenţa era scrisă, inima îmi era zdrenţe, posibilităţile erau infinite. Bineînţeles, eu nu le priveam aşa decât în rarele momente optimiste, când mă imaginam zbătându-mă pentru un job de copywriter genial, un căţel şi-o iubire necanceroasă. În restul clipelor importate de la Fabrica de Emo, îmi plăcea, asemeni masochiştilor, să îmi amplific tristeţile şi mă bucuram în mod real de ele, văzându-mă ca un fel de personaj din romane, romantic incurabil şi inadaptabil la o lume meschină.

E amuzantă acum înverşunarea sinceră cu care credeam atunci că anumite lucruri sunt imuabile. Şi e frumos cum s-au limpezit toate, una câte una. Un mail primit la finalul acelei veri mi-a pus în faţă o variantă pe care copywriterul din mine nu o luase niciodată în calcul: aceea de a preda. Insistenţele unei prietene şi-o ceartă pe care o purtam de prea mult cu mine însămi mi-au pus şi ele, ceva mai târziu, inima la loc.

Nimic din ce sălăşluia în mine în noaptea fatidică a banchetului nu s-a împlinit. Cu toată speranţa, dorinţa şi determinarea pe care le aveam atunci. Nimic. Şi nu-mi pare rău, deloc. Uneori chiar nu ştim ce e mai bine pentru noi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)