În fiecare zi, pe coridoarele Universităţii de Vest, mă întâlnesc cu aceeaşi fată în scaun cu rotile condusă de o femeie mai în vârstă, cel mai probabil mama ei. Le întâlnesc şi la cafeaneaua de la subsolul instituţiei, când fata are vreo pauză între cursuri. Şi mă emoţionez de fiecare dată.

Dincolo de admiraţia pe care o am faţă de tânăra care nu s-a lăsat doborâtă de situaţia ei medicală şi îşi vede de viaţă şi de studii, mă lasă fără grai loialitatea mamei. Femeia asta o însoţeşte la toate orele, cunoaşte toţi profesorii şi probabil că ştie şi conţintul disciplinelor pe care le urmează fiica ei. O ascultă cu foarte multă înţelegere, o ajută să bea, să mănânce, să îşi aşeze foile şi nu am surprins nici măcar un moment în care să ridice tonul, să îşi dea ochii peste cap sau să îşi piardă cumpătul. Nici o clipă de scăpare, nici un oftat, nimic. Doar dragoste în privire şi răbdare infintă.

Mi se pare extraordinar, deşi poate că tendinţa e de a gândi că o astfel de atitudine e normală pentru un părinte. Dar nu este. Nu mulţi sunt în stare la atâta renunţare de sine. Gândiţi-vă că această mamă, vreo şase ore pe zi, aproape cam cât petrece un părinte la serviciu, stă doar la universitate, ascultând nişte lucruri care poate nici măcar nu o interesează sau pe care nu le înţelege. Şi misiunea ei continuă şi când ajunge acasă. Viaţa ei e viaţa copilului ei. Şi nu doar metaforic.

Cu toată sinceritatea, eu nu ştiu dacă aş putea face asta. Şi asta nu mă face un om rău, ci un om slab. Am mai spus aici, pe blog, că cea mai mare temere a mea este să am un copil bolnav. Mă tem nu doar cu gândul la viaţa lui, ci şi la a mea. O atitudine egoistă, ştiu, dar totuşi umană. Voi aţi fi capabili de un asemenea sacrificiu de sine?