Prieteni imaginari

Toată viața am avut prieteni imaginari. Am început prin clasa a doua cu o trupă de creaturi închipuite cu care făceam pe profesoara de engleză, la mine în cameră, repetându-le întruna What’s your name și numărătoarea până la 10, căci atâta știam și eu, la vârsta aia.

Multă vreme apoi, mi-am fost propriul companion la fel de imaginar, căci mă dedublam și mă jucam eu cu mine x și 0 sau jocuri cu păpuși. Problema era că mă blocam în momentul în care îmi dădeam seama că una dintre cele două bucăți din mine trebuie să piardă sau să se joace cu păpușa cea urâtă.

Mai târziu, depășind oarecum aceste episoade schizofrenice, mi-am făcut prieteni normali, cu corp și cap și suflet, dar am descoperit că imaginația mă putea ajuta acum într-un alt mod: să-mi inventez iubiri. Asta m-a ținut o vreme. Și-ncepeam să mă-ndrăgostesc prostește de te miri ce oameni din universuri paralele și mă hrăneam cu scenarii pe care le făceam tot eu în care ba ne iubeam, ba ne certam, ba ne împăcam, ba uneori ne mai și despărțeam. Curată nebunie, ce să mai!

Ulterior, m-am mai liniștit. Dar chiar și acum, din când în când, mai ales primăvara și toamna, când nici anotimpurile nu mai știu dacă să fie reci sau calde, mai zburd și eu prin universuri paralele, cu cățelul meu imaginar, pe alei care încă nu există, ascultând melodii care nu se aud de nicăieri și amintindu-mi lucruri care nu s-au întâmplat.

Articol publicat şi în 24FUN Timişoara şi Arad.

3 thoughts on “Prieteni imaginari

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)