Când te pui pe locul doi

Am avut o vreme, destul de îndelungată de altfel, în care am trăit pentru alţii mai mult decât pentru mine. De fapt, eu în permanenţă “sunt tentată” să duc o astfel de viaţă. Însă încerc să mă mai moderez din când în când, căci există riscul ca, atunci când te pui mereu pe locul doi, să pierzi bucăţi din tine.

E o soluţie la îndemână către relaţii paşnice şi armonioase, asta cu renunţatul la tine. Însă s-ar putea să te trezeşti într-o zi singur, fără prieteni, fără iubit şi  fără familie, să vrei să vezi un film şi să nu mai ştii ce filme îţi plac.

Ori să descoperi că muzica TA e neascultată de ani întregi, că nu i-a mai venit rândul printre încercările de a-i mulţumi pe alţii. Că ai uitat de pantofii comozi, de hainele moi şi scămoşate, de o telenovelă pe care o păstrai cu titlul de plăcere vinovată şi alte nimicuri ce te făceau odată special şi mai apoi ciudat. Că ai gătit atât de mult nepiperat – căci aşa le plăcea altora – încât ai ajuns să uiţi că ţi-au plăcut condimentele vreodată. Să vezi că de fapt, ţie nu ţi-a mai venit rândul să fii tu, într-atâtea demersuri de a le face altora pe plac.

Există riscul ca, atunci când te pui mereu pe locul doi, să îţi adjudeci un loc pe banca de rezerve şi să te scalzi într-o amnezie constantă privind propria persoană. Să îţi însuşeşti cu bună ştiinţă simptomele unui bolnav de Alzheimer care, încet, încet, uită de sine şi nu are ce face decât să îşi reconstruiască propria identitate bazându-se doar pe ce îi spun ceilalţi despre el.

Sunteţi dispuşi să vă asumaţi riscul ăsta?

5 thoughts on “Când te pui pe locul doi

  1. Am trecut si eu prin treaba asta si mi-am asumat-o in mod inconstient. Pana cand mi-am dat seama ca la sfarsitul zilei, problemele mele ramaneau nerezolvate pentru ca eu lerezolvam pe ale altora si nimeni nu se sinchisea cu ale mele catusi de putin. Si-atunci lucrurile au luat inevitabil o turnura oarecum egoista 😉

    Asa cum zice si Ovi, nu ne ridica nimeni statuie si am ajuns la concluzia ca nu merita sa te pierzi pe tine ca sa-i gasesti pe altii 🙂

  2. L-am asumat (cu rasunet inca – gen ajuns la necomunicare cu ai mei vreo doi ani. Cam pana acolo). De vreo 3-4 ani mi-o trecut, e drept. Am redus nivelul de “amabilitate” treptat. De ceva timp (putin, cred eu. de ordinul lunilor), am devenit cum zice si Raka mai sus. Egoist. Dar _parca_ ma simt mai ok in pielea mea. Oricum in ea traiesc.
    PS: Inca-s in teste in noua haina, si pare putin inconfortabila. Dar vedem…

  3. Cea mai amuzanta chestie e ca atunci cand incerci sa iti revii din starea asta, te trezesti cu comentarii de genul: “te-ai schimbat, nu te mai recunosc”. Exact ca in reclama aia la bere :))

  4. Mda, și mie mi s-a întâmplat. Am lăsat mult din mine deoparte, am uitat că exist, iar când m-am trezit, am muncit din greu să mă întorc la mine. Nu mai știam exact ce să aleg, aveam atâtea gânduri și atâtea porniri care nu-mi amiteau de mine sau care mă surprindeau ca fiind ale mele… E foarte greu să trăiești pentru alții, sau mai bine zis să trăiești în umbră, ajungi la un moment dat să-ți intoxici personalitatea, să uiți că în tine există un suflet care are propriile lui aspirații…

  5. Nici vorba. Totul trebuie sa aibe o limita, iar solutia este echilibrul. Nu trebuie sa ajungem nici sa fim egoisti, dar nici sa dam prea mult de la noi. De cele mai multe ori ajungi la concluzia ca nu merita, asa ca cel mai bine e, cate putin de la fiecare si va fi ok.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)