Am avut o vreme, destul de îndelungată de altfel, în care am trăit pentru alţii mai mult decât pentru mine. De fapt, eu în permanenţă “sunt tentată” să duc o astfel de viaţă. Însă încerc să mă mai moderez din când în când, căci există riscul ca, atunci când te pui mereu pe locul doi, să pierzi bucăţi din tine.

E o soluţie la îndemână către relaţii paşnice şi armonioase, asta cu renunţatul la tine. Însă s-ar putea să te trezeşti într-o zi singur, fără prieteni, fără iubit şi  fără familie, să vrei să vezi un film şi să nu mai ştii ce filme îţi plac.

Ori să descoperi că muzica TA e neascultată de ani întregi, că nu i-a mai venit rândul printre încercările de a-i mulţumi pe alţii. Că ai uitat de pantofii comozi, de hainele moi şi scămoşate, de o telenovelă pe care o păstrai cu titlul de plăcere vinovată şi alte nimicuri ce te făceau odată special şi mai apoi ciudat. Că ai gătit atât de mult nepiperat – căci aşa le plăcea altora – încât ai ajuns să uiţi că ţi-au plăcut condimentele vreodată. Să vezi că de fapt, ţie nu ţi-a mai venit rândul să fii tu, într-atâtea demersuri de a le face altora pe plac.

Există riscul ca, atunci când te pui mereu pe locul doi, să îţi adjudeci un loc pe banca de rezerve şi să te scalzi într-o amnezie constantă privind propria persoană. Să îţi însuşeşti cu bună ştiinţă simptomele unui bolnav de Alzheimer care, încet, încet, uită de sine şi nu are ce face decât să îşi reconstruiască propria identitate bazându-se doar pe ce îi spun ceilalţi despre el.

Sunteţi dispuşi să vă asumaţi riscul ăsta?