De când mă știu, am fost dependentă de oameni. De prezența unora, de aprobarea altora, de-un zâmbet, de-o voce, oricum, nu m-am putut concepe în afara unei relații de orice fel cu acei oameni care contează la un anumit moment al existenței mele. Ce femeie independentă şi emancipată? Prostii!

Aşa stând lucrurile, evident că nu mi-a fost prea bine când, dintr-un motiv sau altul, una dintre relațiile cu oamenii dragi mie s-a dizolvat sau s-a transformat. Momentele de cea mai mare slăbiciune şi confuzie din viaţa mea sunt strâns legate de astfel de episoade. Când o prietenă mi-a devenit doar cunoştinţă, când un om de încredere m-a dezamăgit sau când o persoană cu care credeam că am o relaţie specială mi-a dat de înţeles că nu privim la fel lucrurile.

În astfel de momente, îmi pun propria existenţă sub semnul întrebării. Îmi pierd din siguranţa şi uşurinţa cu care duc la bun sfârşit acţiuni absolut banale. Mă simt de parcă nu mai ştiu ce să spun, cum să spun şi cui. Nemaifiind prietena lui X ori confidentul lui Y, simt că pierd bucăţi din mine.
Aţi avut vreodată senzaţia asta?