Ieri am fost în trecere la RIUF şi nu mică mi-a fost mirarea să văd că era plin de lume încă de la ora deschiderii. Elevi veniţi în grupuri, cu clasa, din Timişoara şi oraşe învecinate, studenţi care visează la mastere în ţări mai însorite şi ferite de criză şi nelipsiţii curioşi de ocazie veniţi să vadă şi ei despre ce e vorba.

Şi nu ştiu dacă să mă bucur sau dacă să mă întristez. Adică, e bine că oamenii sunt interesaţi de educaţia lor. Că se informează înainte să ia o decizie şi că vor să aleagă cele mai bune instituţii de învăţământ. Nu e la fel de bine însă că atât de mulţi vor să plece din ţară. Că atât de mulţi nu mai acordă credit universităţilor din ţară. Că într-un număr atât de mare, sunt nemulţumiţi de ce găsesc în România.

Pe de altă parte, acel interes faţă de o educaţie aleasă pe care îl aminteam mai sus nu este întotdeauna motivaţia care se ascunde în spatele deciziei de a pleca din ţară. Mulţi visează, nu ştiu de ce, la job-uri uşor de găsit şi bine plătite, la porţi deschise imediat cum trec graniţa, la câştiguri facile şi distracţie maximă. Situaţie de cele mai multe ori departe de adevăr. Ba chiar mai mult decât atât, am interceptat o discuţie între câteva eleve care spunneau că “Fată, eu merg în Danemarca, că mi-au dat agendă şi pix şi tipul de la stand era superbun!”

Nu spun că aşa sunt toţi cei care pleacă să studieze în alte ţări. Nici că unele universităţi din afară nu sunt în mod real mai performante decât ale noastre. Departe de mine gândul ăsta. Am prieteni care au plecat la studii în alte ţări şi mi se pare extraodinar că poţi alege să studiezi oriunde în lume.

Tot ce spun e că e bine să iei această decizie din motivele potrivite. Altfel, rişti să te întorci acasă după o lună, dezamăgit că profesorii sunt exigenţi şi că nimeni nu s-a înghesuit să te angajeze.