Trece vremea

Mă întorceam cu mama mea din oraş şi pe o bancă, în cartierul în care am copilărit, văd o domnişoară frumuşică foc, foarte aranjată, pe culmile adolescenţei:

– Cine e fata asta? o întreb pe mama mea.
– Cum, cine e? Iuliana, de pe scara a doua.
– Cum, Iuliana? Că Iuliana e mică. Ultima oară când am văzut-o abia dacă mergea la şcoală.
– Păi a crescut şi ea, nu doar tu.

Şi atunci mi-am dat seama cât timp a trecut de când mă tot plimb între două acase. Am conştientizat toţi cei 25 de ani ai mei doar atunci când m-am raportat matematic la cei 15 ai fetei pe care eu o ştiam doar un copil cu muci la nas şi mult prea multă energie.

Nu am conştiinţa vârstei mele, chiar dacă zi de zi ştiu să fiu şi om serios şi responsabil. Dar printre ai casei, acolo unde eu sunt cel mai eu, mă simt mereu un copil şi nu îmi dau seama că am crescut, ca atunci când dacă stai zi de zi cu o persoană nu observi că s-a îngrăşat.

Şi deodată vine câte un moment din ăsta revelator, când un copil nou apărut în blocul în care locuiesc părinţii mei îmi spune Săru’mâna sau când unul pe care îl ştiam borac fumează în faţa blocului. Sau mai rău, când mă trezesc enervată din senin de puştii care sună la toate uşile şi apoi fug pe scări, aşa cum făceam şi noi odată.

Momentele astea sunt cele care-mi ilustrează vârsta mai bine ca buletinul. Şi cu un impact mult mai puternic. Nu ştiu dacă v-aţi dat şi voi seama, dar îmbătrânim, copii!

2 thoughts on “Trece vremea

  1. Frumoase momentele astea dar si jenante ori haioase uneori, cand ajungi sa fii salutat cu “sarumana nenea”, de catre fete de liceu, de exemplu. Anii trec si peste noi si peste ei, doar ca unii , adica ei, cresc, pe cand altii , adica noi, imbatranim!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)