Mi se întâmplă de multe ori să mă încerce un soi de regret legat de faptul că nu am învăţat suficient în şcoală. Dar nu mă refer la note, coroniţe, diplome şi alte cele, că de astea nu am dus lipsă şi am muncit pentru toate.

Mi-e necaz doar că fiind un copil absolut normal, fără înclinaţii de geniu, nu am acordat suficientă atenţie unor discipline pe care acum le-aş studia cu drag. Istoria de clasa IX a, geografia din tot liceul, fizica aia de profil uman pe care o făceam noi, pe toate astea le-am învăţat doar pentru lucrări, teze şi pentru fiecare întâlnire cu profesorii, fără să mă gândesc prea mult la importanţa lor pentru cultura mea generală, la profunzimea unor informaţii, fără să încerc să le aşez într-un context mai larg şi aşa mai departe.

Ştiu, aş putea recupera acum. Şi totuşi, nu o fac. Ce mă opreşte? Lipsa de timp. Comoditatea. Faptul că în permanenţă am de citit alte lucruri legate de disciplinele la care ţin seminarii ori legate de doctorat şi acestea sunt prioritare.

Şi îmi pare rău că nu ştiu toată istoria lumii, numele râurilor pe lângă care trec în drumeţii sau principiile după care funcţionează telecomanda de la televizor.

Şi asta v-o spune un om care a învăţat, nu o puşlama cuprinsă de regrete. Numai că la orele dintr-a 9 a nu aveam mintea de acum. Nu mi se părea fascinant, ci plictisitor şi greoi. Eram, ca orice adolescent, cu mintea prin clasele vecine şi puţin îmi păsa de Napoleon şi oastea lui. Ori de Câmpia Română. Învăţam cât să îmi fac datoria, dar nu cu pasiunea aia care ajută mintea să nu uite. Trăiam cu impresia că o să am o viaţă întreagă la dispoziţie să mă tot documentez. Şi teoretic, o am. Practic, mereu se iveşte altceva. Şi pe bune că dacă m-ar primi profii iar la orele din liceu, m-aş duce cu cel mai mare drag.