Am văzut de curând The Oxford Murders, un film care mi-a plăcut surprinzător de mult, având în vedere că l-am luat de la oferte, cu 4,99. Filmul e cu crime și mistere, construit pe linia unor discursuri logico-filosofice cel puțin interesante.

Dar nu despre film vreau să vă spun, ci despre o scena din acesta. E vorba chiar de o scenă de început, în care actorul principal asistă la o prelegere a unui profesor faimos, într-un amfiteatru mare și ticsit de studenți fascinați. O adevărată mostră de artă oratorică și actoricească deopotrivă, încheiată cu aplauzele frenetice ale spectatorilor. Scena este dramatizată, firește, dar eu tânjesc încă după o astfel de prezență.

Înainte să dau la facultate, mă gândeam cu nerăbdare că în următorii trei ani o să fiu înconjurată de adevărate somități pe care o să le ascult și eu cu gura căscată, sorbindu-le fiecare idee, asemeni studenților din film. N-a fost deloc așa. Nu mă înțelegeți greșit, am avut câțiva profesori foarte faini, de ți-era drag să mergi la cursuri. Dar nu am trăit nici un moment din ăsta sclipitor, în care să mă simt mică, nimicită de cel ce tronează amfiteatrul și, cu gura căscată, să nu pot face altceva decât să aplaud.

Și parcă mă încearcă niște regrete, deși nu știu cât sunt de justificate. Poate că am eu așteptări prea romanțate. Poate că de fapt nici la Oxford, nici la Harvard, nici la Berkeley nu se termină cursurile cu aplauze. Sau?