Cum să te ferești de potențialii atacatori

Dacă tot sunt răcită și nu am ceva mai bun de făcut, am zis că n-ar fi rău să mă fac de râs. Urmează un episod din seria confesiunilor jenante.

De mic copil, mi-a fost frică de oameni. Stând mult timp printre prietenele bunicii mele, auzeam numai povești rupte parcă din Știrile de la ora 17, cu violatori, criminali și psihopați. Astfel că de fiecare dată când vedeam că vine spre mine un om cu figură suspectă ori haine mai sărăcăioase, treceam pe celălalt trotuar.

Aveam însă o problemă: uneori mai treceau mașini pe stradă și nu mă puteam sustrage. Așa că ce a făcut mintea mea de copil pădureț? A pornit de la urnătorul raționament: nimeni nu atacă un copil care este însoțit de un adult. Ergo, atunci când mă simțeam amenințată de te miri cine venea din sens opus, căutam o privire prietenoasă în jurul meu și mă plasam strategic lângă persoana respectivă, folosind chiar și diferite apelative, gen tati, unchiu‘ sau mai știu eu ce, lăsând potențialului atacator impresia că nu sunt singură. Bine, omul de lângă mine probabil credea că sunt nebună, dar asta nu părea la fel de important atunci.

Am ținut-o așa multă vreme, până când am mai crescut și am căpătat primul meu telefon mobil. Și atunci am găsit altă soluție la fel de “deșteaptă”: să mă fac că vorbesc la telefon. Că doar cine atacă o persoană care vorbește cu o alta?

Da, știu, am fost un copil special. Acum puteți să râdeți.

14 thoughts on “Cum să te ferești de potențialii atacatori

  1. Sorry ca te dezamagesc, dar nu erai atat de speciala 🙂 Sau poate amandoua eram speciale pentru ca si eu ma faceam ca vorbesc la telefon. Si acum mai folosesc tactica asta uneori :))
    Amuzant era cand m-am mutat in Bucuresti si m-am apucat de jogging in jurul blocului noaptea. Desi locuiam intr=o zona destul de sigura, eram in Bucuresti si era noapte, deci simteam nevoia sa ma apar cumva. Asa ca alergam cu furculita in buzunar :)) Cutitul mi se parea periculos, nu cumva sa ma tai singura, dar furculita era perfecta!

  2. :)))))) ce m-am mai distrat de confesiunile tale si ale Carinei….asa, fie vorba intre noi si eu aveam tactici asemanatoare de autoaparare. Marturisesc ca primul spray paralizant mi l-am cumparat dupa ce am fost in Buc cu voi la olimpiade 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)