Dacă tot sunt răcită și nu am ceva mai bun de făcut, am zis că n-ar fi rău să mă fac de râs. Urmează un episod din seria confesiunilor jenante.

De mic copil, mi-a fost frică de oameni. Stând mult timp printre prietenele bunicii mele, auzeam numai povești rupte parcă din Știrile de la ora 17, cu violatori, criminali și psihopați. Astfel că de fiecare dată când vedeam că vine spre mine un om cu figură suspectă ori haine mai sărăcăioase, treceam pe celălalt trotuar.

Aveam însă o problemă: uneori mai treceau mașini pe stradă și nu mă puteam sustrage. Așa că ce a făcut mintea mea de copil pădureț? A pornit de la urnătorul raționament: nimeni nu atacă un copil care este însoțit de un adult. Ergo, atunci când mă simțeam amenințată de te miri cine venea din sens opus, căutam o privire prietenoasă în jurul meu și mă plasam strategic lângă persoana respectivă, folosind chiar și diferite apelative, gen tati, unchiu‘ sau mai știu eu ce, lăsând potențialului atacator impresia că nu sunt singură. Bine, omul de lângă mine probabil credea că sunt nebună, dar asta nu părea la fel de important atunci.

Am ținut-o așa multă vreme, până când am mai crescut și am căpătat primul meu telefon mobil. Și atunci am găsit altă soluție la fel de “deșteaptă”: să mă fac că vorbesc la telefon. Că doar cine atacă o persoană care vorbește cu o alta?

Da, știu, am fost un copil special. Acum puteți să râdeți.