Fiind o clădire cu 7 etaje, universitatea la care prestez cu drag are două lifturi: unul care funcționează pe bază de cartele de acces, rezervat persoanelor cu vechime și funcție în instituție și unul care funcționează pe bază de liftieră, cu care merg eu cu teamă în suflet atunci când mi-e lene sau mă grăbesc.

Nu știu exact de ce nu sunt lăsate la liber, că până la urmă, un liftier ocupă spațiu și mai trebuie și plătit. Mă gândesc că au ei motivele lor.
La noi sunt două liftiere care cred că au fost recrutate după cerințe rupte din filosofia zen ori yin și yang, că prea se echilibrează: una măruntă și slabă și una mai puțin măruntă și mai spre deloc slabă.

Dincolo de aceste detalii ce țin de decor, nu pot să nu constat că meseria de liftier este probabil cea mai pictisitoare din lume: zilnic, de la 8 la 16, stai pe un scaun mic, în colțul unei cutii mai înalte și apeși unul dintre aceleași 10 butoane din fața ochilor tăi. Nici o conversație nu are timp să treacă de un bună ziua, ce frig/cald e afară și la revedere, decât dacă se blochează liftul: teroare pentru pasager, bucurie pentru liftier, că are și el cu cine schimba mai mult de 3 vorbe plicticoase.

În afara acestor accidente extrem de rare, liftierii sunt condamnați la plictiseală. Pe cele două doamne de la universitate le mai văd citind uneori, că de, lecturi urbane între etaje. Mă gândesc că ar putea să stea pe facebook, dacă ar avea un smartphone, sau să se joace Snake, dacă ar avea un Nokia. Dar nu pare să le atragă tehnologia. Și chiar și așa, tot ar fi cea mai plictisitoare meserie din lume. Și probabil că și cea mai puțin solicitantă.

Sunt curioasă cu cât sunt plătite pentru asta.