Articolul pe care l-am citit azi-noapte la Anca pe blog m-a pus pe gânduri şi mi-am adus aminte de o mie de chestii de prin şcolile noastre care nu s-au schimbat nici acum. Sistemul nostru de învăţământ uniformizează. În primul rând, prin vârsta invocată şi de Anca în articolul ei. E firesc, bineînţeles, să existe nişte vârste fixate pentru fiecare ciclu, dar ce te faci atunci când nivelul de inteligenţă nu corespunde cu cel estimat ca fiind general valabil pentru o anumită vârstă?

Ce te faci cu un geniu sau cu un copil care are un ritm mai încet de dezvoltare? Din câte ştiu eu, în peisajul autohton nu funcţionează astfel de diferenţieri bazate pe abilităţi. Ce dacă eşti un geniu la 13 ani? Tot în clasa a 6 a ţi-e locul. Şi viceversa.

Ai mei m-au dat de 6 ani la şcoală, pe vremea în care toţi copiii mergeau în clasa întâi la minim şapte. Cu chiu, cu vai, m-au înscris, pentru că mă ducea mintea şi mă plictiseam. Problema era că eram cam introvertită şi cam singuratică. Aveam probleme deci de socializare, nu de învăţare. Şi prima reacţie a învăţătoarei, în loc să mă trateze ca pe un caz special şi să încerce să mă vindece, a fost să le propună alor mei să mă retragă din clasă. Chestie cu care ei bineînţeles că nu au fost de acord şi pentru care le sunt şi acum recunoscătoare.

Dincolo de problema vârstei, mi se pare că încă nu ştim să lucrăm cu excepţii şi în loc să le lăsăm spaţiu să se dezvolte, le închistăm într-un tipar cu care suntem noi familiari. Adevăratele uniforme din şcoli nu sunt cele vestimentare, ci alea născute din prejudecăţi.

Întreaga viaţă mi s-a spus, de exemplu, că singurele clase bune erau cele de mate-info. Nu conta că tu eşti bun la engleză, desen sau sport. Dacă erai bun la ceva, trebuia să mergi la mate-info, că acolo erau cei mai buni profesori. Nu pot să uit nici acum privirea strâmbă a celor cărora le spuneam cu mândrie că sunt la clasă de uman. Sau stigmatul cărat de săracii elevi care avuseseră suficient curaj să îşi urmeze vocaţia şi să meargă la licee de arte sau sport. Şi din câte am înţeles, aşa e şi acum.

Apreciem geniile doar când le vedem medaliile, dar ne complacem ca ignoranţii în ore de desen, muzică şi sport transformate în matematici speciale. Tragem după noi un pat al lui Procust deja învechit şi ciuntim fără milă tot ce îi depăşeşte marginile.

Şi problema asta din urmă nu aparţine sistemului, aşa cum ne place nouă să credem. Că e plin de licee sportive şi şcoli de arte ori de meserii. Adevărata problemă stă în mintea noastră bolnavă şi snoabă, care nu mai vede nimic dincolo de titluri pompoase. Părinţii îşi dau copiii la pian şi la balet nu ca să le descopere şi dezvolte eventualele talente, căci ferească sfântul să le aibă, că nu poţi fi artistă când mama te vrea manager. Nu, cei mai mulţi îşi fâlfâie copiii pe la tot ce se poate şi ce se poartă doar ca să aibă cu ce se lăuda în faţa prietenilor.

Şi nu e deloc bine. Nici pentru ei, nici pentru noi, nici pentru lumea asta toată.