E drăguţ să observi, din tabăra profesorilor, că unele lucruri legate de studenţie nu se schimbă niciodată. Că la cursuri primele rânduri din faţă sunt mereu goale, că în ultima zi de predare a proiectelor li se ia curentul, strică netul, rup mâinile şi te miri ce catastrofă mai mult sau mai puţin inevitabilă.

E reconfortant să vezi că încă au emoţii înainte de examene, că încă le pasă, că încă mai sunt tocilari care ştiu toate cursurile şi încă ceva, că mai sunt oameni care absorb ca un burete orice le spui şi care îţi răsplătesc efortul înzecit doar prin faptul că îşi dau interesul.

Dincolo de asta, însă, unele lucruri nu seamănă deloc cu ce am trăit eu, cu doar câţiva ani în urmă: studenţi care te trag la răspundere că le-ai dat doar 8 sau 9, mailuri către profi semnate cu “:*” şi presărate cu “k” în loc de “că” şi “dc” în loc de “dacă” şi, cireaşa de pe tort, trageri de şireturi pe motiv că “din taxele noastre sunteţi plătiţi”.

Bineînţeles, astea sunt cazuri izolate, nu reprezintă majoritatea, nici, sper eu, direcţia generală de evoluţie, căci printre studenţii cu care am eu contact găsesc mai multe motive de bucurie decât de îngrijorare. Totuşi, nu pot să nu mă întreb: în ce moment şi din ce cauză dispare – în cazul unora – respectul faţă de şcoală, ca instituţie şi faţă de profesor, ca om?