Dintre toate simptomele fireşti ale unei răceli, tuşitul este mereu supraestimat ca fiind un mesager al morţii. Mi-am dat seama de asta cu mult timp înainte, dar marea revelaţie am avut-o ieri, când mă întorceam de la toaleta universităţii şi mă îndreptam către sala în care aveam de ţinut seminarul.

Aflându-mă în momentul de început al unei răceli, fac şi eu ce face tot omul răcit: strănut, mucesc şi tuşesc. În ordinea menţionată aici le-am şi executat. Am strănutat, mi s-a urat sănătate din vreo 3 părţi ale culoarului lung şi gri. Am zâmbit, mi-am şters mucozităţile cu un şeveţel, după care am săvârşit sfânta treime a virozei şi am tuşit. Lung, măgăreşte, cu sunet amplificat de rezonanţa holului în care mă aflam. În acel moment, toată lumea m-a privit de parcă aveam cel puţin tuberculoză.

După ce m-am uitat urât la cei ce se uitau urât la mine, mi-am dat seama că aceeaşi reacţie o am şi eu dacă tuşeşte cineva zgomotos şi zemos lângă mine. Mă depărtez cât pot, gândindu-mă că rata mortalităţii va creşte curând. Iar apoi mă întreb dacă lupusul pe care probabil respectivul îl poartă e contagios şi încerc să plec cât mai departe de omul tuşitor.

Recunoaşteţi că şi voi faceţi la fel! Hai, recunoaşteţi, că dacă nu, tuşesc pe voi. 🙂

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare