Trec printr-o perioadă foarte aglomerată în care îmi împart timpul între predat ore, lectură şi scriitură pentru doctorat, activităţi cu Persoana I, ajutat diverşi oameni cu diverse texte şi, bineînţeles, blog, Facebook, Twitter. Nu mă plâng, că-mi fac toate plăcere. Ideea e alta.

Mă uit în jurul meu şi observ cu tristeţe că nu am mai avut timp să îmi aranjez hainele în dulap. Sau să-mi fac ordine printre cercei şi gablonţuri. Sau să şterg praful de pe toate nimicurile care-mi ocupă spaţiul din bibliotecă. Chestii minore, de ordin gospodăresc, care au rămas nebăgate în seama, din lipsă de energie şi chef după o zi grea de lucru.

Şi stau şi mă întreb: de unde aveau mamele noastre atâta zel să le facă pe toate? Ce puteri magice le făceau ca după 8 ore de lucru şi 2 de navetă (în cazul meu personal) să mai aibă chef să pună masa, să spele haine, să facă teme şi să se joace?

Nu-mi aduc aminte nici măcar o zi în care să se plângă de oboseală sau lipsă de chef sau energie. Sau să doarmă după-masa o oră. Şi nici nu exista vreun Kids’ Land în care să ne trântească în timp ce ea savura vreo cafea. Nu, desenam, cântam, ne jucam de-a doamnele până noaptea târziu.

Nu ştiu exact ce forţe trezeşte instinctul matern în femei, dar acum toate activităţile astea îmi par de factură supranaturală. Dacă după o zi plină, mi-ai cere să cânt şi să mă joc şi între timp să mai pun şi de-o ciorbă, nu cred că aş fi în stare. Şi am mai vorbit cu persoane din generaţia mea sau oricum, de vârste apropiate şi susţin acelaşi lucru.

S-a schimbat ceva între timp? E munca de acum mai solicitantă? Suntem noi mai prost hrăniţi? Sau e la mijloc vreo magie de supermame?