A ajuns să mă obosească nebunia asta cu gândirea pozitivă şi cu puterea unor simple dorinţe de a schimba stările de fapt. Nu spun că nu e bine să vezi partea plină a paharului, că e, dar de aici până a o crede pe aia cu “dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, se va întâmpla” e o cale mult prea lungă şi bolnăvicioasă.

Există momente urâte în viaţă, există situaţii fără ieşire şi tunele fără luminiţă. Sunt lucruri asupra cărora nu ai absolut niciun control, oricât de roz ar fi cerebelul tău şi oricât de mult ai zâmbi ca să sfidezi realitatea. Uneori e mai bine să plângi şi să stai cu pătura în cap săptămâni întregi, până îţi dai seama că nu ai ce face şi că oricât de mult îţi doreşti anumite lucruri, ele nu se vor întâmpla.

Nu putem învia oameni, nu putem vindeca cancerul şi nu putem obliga pe cineva să ne iubească. Iar cei care şi-au făcut din “The Secret” o Biblie şi tot o dau pe aia cu “trebuie doar să vrei”, indiferent de problema adusă în discuţie, sunt nişte naivi pe care o să îi aştepte un şoc foarte mare: nu poţi controla întreg universul doar gândind inorogi şi visând utopii. Nu orice rahat în care intri e aducător de noroc şi e mai sănătos să înveţi să accepţi asta şi să mergi mai departe.

Şi, mai ales, plângi atunci când simţi că vrei să plângi, înjură atunci când simţi că vrei să înjuri şi nu vorbi cu nimeni atunci când nu ai chef. Un zâmbet permanent, fals şi forţat nu ajută pe nimeni, mai ales pe tine.