Aseară mă uitam la un film, nici nu mai ştiu la ce. Ştiu că erau un El şi o Ea. La un moment dat, Ea îl înşală pe El cu Altul. La care El, nervos, îi rupe faţa terţului, dar pe ea o iartă. Eu nu înţeleg această reacţie, deşi se pare că Ovi e de acord cu ea.

Să ne înţelegem. Avem o femeie. Care ea, femeie, are un iubit. Cu care e într-o relaţie de iubire şi încredere reciprocă. Şi Ea îl înşală cu un străin care nu-i e lui nici prieten, nici frate şi nici nu i-a promis iubire veşnică. Iar El aşa crede că e bine: să-l bată pe amant şi pe Ea s-o ierte, că era tulburată şi nu ştia ce face.

Numai mie mi se pare ceva greşit în atitudinea asta? Păi dacă pe mine mă înşală el cu vreo una, eu nu mă supăr pe ea, ci pe el. Că nu de la ea aveam aşteptări, nu ea m-a făcut să cred că e sinceră cu mine şi m-a determinat să o cred orice ar fi, ci El. Adică, dacă e să te superi pe cineva, cred că cineva-ul ăla e cel care ţi-a înşelat încrederea, nu individul de care s-a folosit.

Sau nu?