Enigma Corinei

Am crezut dintotdeauna că mă pricep la oameni. Şi de cele mai multe ori, îmi iese. Ştiu să citesc dacă cineva e preocupat, îngândurat, sau doar mă evită. Reuşesc să văd dincolo de aparenţe şi să apreciez calităţile fiecărei persoane pe care o cunosc cât de cât, dincolo de imaginea pe care aceasta încearcă să o fâlfâie în ochii publicului.

Cu toate acestea însă, au rămas câteva persoane care mă uimesc cu fiecare ocazie. De fiecare dată când cred că gata, îi cunosc, am încredere în ei, le-am desluşit misterul, primesc o palmă după cap, aşa, cât să mă învăţ minte.

Şi e absolut debusolant. Pentru că în funcţie de lucrurile pe care le citesc din comportamentul lui X sau Y, eu îmi construiesc un întreg sistem de aşteptări de la persoana în cauză. Pe unii îi consider prieteni, pe alţii oameni pe care mă pot baza sau pe care îi pot suna fără mustrări de conştiinţă. Dar să nu cunoşti statutul unei relaţii pe care o ai cu o persoană pe care până ieri o considerai apropiată înseamnă să nu cunoşti o parte din tine. Şi e al naibii de frustrant.

Iar oamenii ăştia, cărora azi le eşti amic şi mâine nimic, pe mine mă lasă fără reacţie. Pentru că nu ştiu ce să fac în continuare: suntem prieteni sau suntem dansator?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)