Nu am înțeles niciodată fascinația pentru ochii albaștri. Și nu vorbesc din gelozie, eu fiind o persoană mai întunecată, ci efectiv nu am putut pricepe de ce e atât de adulată și râvnită această culoare a ochilor, independent de alte trăsături.

Nu spun că sunt urâți. Nici că nu îmi plac, la modul general, ci mă întreb doar de ce dacă întreb pe cineva cum arată X, consideră că e suficient să îmi spună că are ochi albaștri pentru ca eu să înțeleg că este de o frumusețe rară. Nu o să înțeleg asta. O să înțeleg doar că are ochii de o anumită culoare și că acei ochi pot fi strâmbi, cercănați și așa mai departe. Nici măcar nu poți să spui că sunt vreo raritate. Dimpotrivă, sunt destul de comuni. Dacă ar fi violeți, sau unul verde și unul albastru, aș înțelege admirația necondiționată.

Tumultul ăsta al meu a pornit de la filmul de aseară, în care prestează mediocru Amanda Seyfried. Din punctul meu de vedere, arată ciudățel, are ochii prea depărtați și ușor bulbucați. Restul oamenilor din sală însă erau mesmerizați că vai, ce ochi are femeia asta! Ce ochi are? Cică mari și albaștri. Și asta musai e de bine.

O fi din vreun complex al românilor că nu se apropie prea mult de rasa ariană, o fi din cauza modelelor propuse de media, habar n-am. Dar serios, și Steve Buscemi are ochi albaștri și nu e vreun top model: