Jescu. Săftescu-Jescu

Norocoşii care merg la finala Cupei de Rugby Roşia Montană Gold Corporation sunt Ioana şi Tudor.  Ştiu că am zis că or să fie trei, dar cea de-a treia comentacă trebuie să plece din Timişoara în ziua meciului, aşa că trimitem doar doi, dar destoinici.

Vă amintesc tuturor că marele meci se joacă sâmbăta, 3 decembrie, de la ora 13, pe stadionul Cetate din Alba Iulia, iar duşmanul de pe teren va fi CSM U Baia Mare. Intrarea este liberă şi în plus, dacă aveţi noroc, poate plecaţi de acolo nu doar cu mândria că a câştigat Timişoara, că doar ştim cu toţii că luăm Cupa, ci şi cu un iPhone sau alte premii foarte faine oferite într-o supertombolă. Numai bine, vă faceţi încălzirea înainte de valul de cadouri de Crăciun.

Nu uitaţi nici de competiţia virtuală, că şi aici vreau să fim primii. Daţi cu like-uri, deci, să se ştie cine e campion.

Hai Timişoara!

Eu nu mă prea mândresc cu eroii patriei, Nadia Comăneci ori Delta Dunării. Dar se umflă inima-n mine de fiecare dată când aud că un prieten ori un fost coleg de liceu a făcut ceva frumos din viaţa lui.

Nu se compară nimic cu bucuria pe care o simt când văd că aceia care în mintea mea au rămas copiii cu care îmi petreceam pauzele pe masa de ping-pong din curtea şcolii sunt de fapt oameni mari, serioşi şi împliniţi.

Azi, când am citit pe Facebook că o fostă colegă de liceu a devenit medic ginecolog, mi-am adus aminte de clasa a XII a, de când ne povestea în drum spre casă despre meditaţiile la biologie şi despre cât de mult vrea să facă medicina la Cluj. Cât de repede trece timpul!

Mi-am dat seama că, nu ştiu cum şi de ce, am fost binecuvântată să fiu înconjurată doar de oameni de valoare, oameni deştepţi, creativi, care au ştiut ce vor de la viaţă şi le-a şi ieşit schema.

Mă mândresc cu două artiste, cu cel mai plăpând şi serios avocat, cu un om curajos plecat să-şi trăiască viaţa în Suedia, cu un om serios într-o multinaţională, cu un inginer constructor cu cei mai expresivi ochi şi cele mai senzuale buze. Mă laud mereu cu un frate cu o minte sclipitoare şi o sensibilitate aparte, cu un prieten care glumeşte şi cântă ca nimeni altul şi cu o familie extraordinară.

Ştiu că nu e meritul meu că sunt ei nişte oameni deosebiţi, dar asta nu îi împiedică să fie cumva, în mod paradoxal, unul din lucrurile care mă fac să mă simt un om împlinit.

Voi vă mândriţi cu oamenii de lângă voi?

Dintotdeauna m-au fascinat oamenii care ştiu să facă lucruri. Nu am înţeles niciodată cum poţi gândi funcţionalitatea a ceva şi cum poţi crea un obiect din nimic doar cu mâinile şi mintea.

Mi se pare extraordinar să pleci de la o schiţă şi să ajungi la un obiect care le face oamenilor viaţa mai uşoară. Cum ar fi o banală pereche de pantofi. Da, chestiile alea pe care le călcăm în picioare zi de zi, care ne fac mai zvelte, care ne dau încredere în noi şi nasc invidii în forma cea mai pură sunt rezultatul unei munci atente, deloc uşoare şi îndelungate. Ca să vă convingeţi singuri, uitaţi povestea unei perechi de pantofi creată de unul dintre designerii timişoreni cu care colaborează MyFashionizer.

Şi apropos de pantofi, nu uitaţi nici de concursul care vă oferă şansa să vă răsfăţaţi picioarele într-o pereche de pantofi unicat, lucraţi manual.

Eu ştiu că e criză şi că poate eşti puţin confuz, dar ce, în numele lui Donald Trump, e cu anunţul de mai jos?

Păi vrei engleză excelentă, dar nu accepţi CV-uri în această limbă?

Şi apoi, tu îmi ceri să scriu 30-50 de pagini pe zi, din domenii diferite? În 8 ore? 480 de minute? Asta înseamnă o pagină la fiecare 10 minute. Poate doar dacă îmi dictezi şi am pătrăţele pe abdomenul degetelor.

Zău aşa!

Pentru cei mai mulţi, Timişoara merge mână în mână cu fotbalul. Se simte asta de fiecare dată când nocturna stadionului luminează întreg oraşul, când trec pe lângă tine zeci de fulare mov şi când tot omul ştie scorul ultimului meci.

E inevitabil, atunci când aici până şi autobuzele sunt alb-violete şi când nici media nu te ajută prea tare. Foarte puţini sunt aceia care asociază Timişoara cu un meci de rugby. Ceea ce e nedrept, pentru că echipa noastră are un palmares de invidiat.

Câţi dintre voi ştiaţi că Timişoara are o echipă de rugby, care nu numai că are o tradiţie de zeci de ani, dar a şi fost campioană a României în 1972 şi a Europei Centrale în 2009? Aşa-i că nu ştiaţi? Eu nici nu ştiam că avem echipă de rugby, până acum vreo doi ani. Şi mare ruşine mi-a fost când am aflat ce şi cum, că doar aveam pretenţii de om informat. Tocmai de aceea, eu vă rog ca de aici înainte să faceţi pe ambasadorii şi să povestiţi oricărei persoane la fel ignorante ca mine, acum doi ani, ce echipă minunantă avem. Eu sigur aşa o să fac.
(more…)

A ajuns să mă obosească nebunia asta cu gândirea pozitivă şi cu puterea unor simple dorinţe de a schimba stările de fapt. Nu spun că nu e bine să vezi partea plină a paharului, că e, dar de aici până a o crede pe aia cu “dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, se va întâmpla” e o cale mult prea lungă şi bolnăvicioasă.

Există momente urâte în viaţă, există situaţii fără ieşire şi tunele fără luminiţă. Sunt lucruri asupra cărora nu ai absolut niciun control, oricât de roz ar fi cerebelul tău şi oricât de mult ai zâmbi ca să sfidezi realitatea. Uneori e mai bine să plângi şi să stai cu pătura în cap săptămâni întregi, până îţi dai seama că nu ai ce face şi că oricât de mult îţi doreşti anumite lucruri, ele nu se vor întâmpla. (more…)

Bun, s-a dat legea cu eutanasierea câinilor. Eu nu zic Hop până nu sar gardul, aşa că nu comentez legea în sine, ci doar reacţiile unor persoane. Pe site-ul ProTV, acolo unde am citit eu ştirea, se bat oamenii în comentarii, că doar de-aia e democraţie. Ei bine, apărătorii câinilor maidanezi susţin sus şi tare că de fapt, ei, căţeluşii inofensivi, nu sunt agresivi aşa, degeaba, ci, atenţie, îi muşcă doar pe cei cu suflet rău.

Nu ştiu să vă spun şi cum detectează ei sufletele înveninate, că nu explică nimeni în comentarii. Dar se pare că aşa stau lucrurile: câinii maidanezi sunt de fapt nişte justiţiari marginalizaţi, care, dragii de ei, nu vor decât să îi pedepsească pe oamenii răi. Sunt curioasă cât de negre şi pline de ură sunt sufletele tuturor copiilor atacaţi de câinii maidanezi, de au păţit ce au păţit.

Eu zic să scriem de multe ori pe Google Românii au suflet bun şi rezolvăm şi problema muşcăturilor de câini.

Am descoperit maşina timpului. De o săptămână, de când a murit HTC-ul pe care îl primisem de la Andrei, m-am întors în timp. Am un Samsung care ştie doar să dea telefoane şi să trimită sms-uri, care nu trebuie încărcat în fiecare seară şi care face nişte poze absolut impresioniste, adică lipsite de contururi clare. Şi recunosc că îmi place.

Îmi place că pot alege dacă să îmi verific e-mail-ul sau nu. Uitasem cum e să ai control asupra situaţiei, căci nu puteam rezista curiozităţii stârnite de alerta de la Gmail ori Tweetdeck. Săptămâna trecută, dacă vedeam că cineva avea treabă cu mine, nu mă lăsa sufletul să închid aplicaţia de e-mail şi să îmi văd de ale mele. Îi răspundeam, îmi porneam laptopul şi mă apucam de treabă. (more…)

Aseară am fost la teatru, la Boala Familiei M, la invitaţia Nebuloasei, ca parte din proiectul Danone “Obiceiuri Sănătoase“. Nu mai fusesem de mult la teatru, poate de prea mult timp, aşa că uitasem cât de puternice sunt trăirile când actorii sunt la doi paşi de tine şi am ieşit din sală foarte tulburată.

Boala Familiei M este o piesă extrem de intensă şi extrem de tristă. Marta, Maria, Gianni şi Luigi sunt membrii unei familii lovite de soartă. Tatăl, Luigi, cel care ar trebui să fie capul familiei, reuşeşte doar rolul unui cap bolnav, la propriu. Debil, uituc, redus la mintea unui copil de 5 ani, are nevoie permanentă de atenţie, pe care nu o primeşte decât de la Marta, “sora cea bătrână”. (more…)

Eu toată viaţa m-am întrebat diverse lucruri, de la cele mai profunde la cele mai tâmpite. De unde şi categoria cu acelaşi nume de pe acest minunat blog.

Ei bine, dintre aceste întrebări, una este recurentă. Fiind înconjurată mereu de muzică, pentru că nu mă văd trăind altfel, uitându-mă cu jind la concurenţii de la Vocea României, nu pot să nu pun o întrebare cât se poate de infantilă, dar sinceră: (more…)