Jescu. Săftescu-Jescu

De-a lungul copilăriei mele, un singur eveniment era mai important şi mai aşteptat decât Crăciunul, ziua mea şi Paştele la un loc: ziua în care primeam pachetul din Germania.

Bunica mea locuieşte acolo de când mă ştiu, aşa că eram unul dintre acei copii norocoşi pe uşa cărora intra Occidentul cel puţin o dată pe an. Iar prin Occident înţelegeam, la vârsta aia, ursuleţi Haribo, ciocolată albă, margarină Rama şi brânză preferată (aşa o numeam eu, că era preferata mea, dar ea era de fapt brânză topită felii). Oh, şi haine colorate! Spun colorate pentru că pe vremea aia, cel puţin în Târgu-Jiu, haine de copii nu se prea găseau şi cele care erau pe piaţă erau destul de anoste. Plus că erau scumpe aşa că noi cam purtam aceleaşi haine din generaţie în generaţie, moştenite de la verişori, rude şi prieteni mai mari.

Ţin minte şi acum cu câtă nerăbdare aşteptam să sosească părinţii mei cu geamantanul adus tocmai de la Arad, iar mai târziu, de la Deva, pentru că doar până acolo soseau autocarele din străinătate. Ne îmbracam frumos şi eu, şi fratele meu, că doar era zi de sărbătoare şi ne chinuiam să desfacem straturile groase de bandă adezivă cu care era sigilat pachetul. Apoi începea nebunia: sortatul dulciurilor în dulciuri care se puteau mânca atunci şi specialităţi care le păstram pentru ocazii deosebite, şi parada modei cu hainele primite.

Ultimul pachet l-am primit cu doar câţiva ani în urmă, la ultima vizită a bunicii mele în ţară. L-am desfăcut cu la fel de multă bucurie şi entuziasm şi cu acelaşi zâmbet tâmp pe faţă, deşi între timp nici Haribo nu mai sunt exotici şi nici hainele colorate. Bănuiesc că unele lucruri nu se schimbă niciodată.

Posted Poveşti |