Unii oameni vorbesc despre momentul în care îţi vezi moartea cu ochii ca despre o întâmplare mistică, obscură şi unică în viaţă. Un fel de eclipsă de soare, numai că nu prea. Eu, pe de altă parte, îmi văd moartea cu ochii de enşpe mii de ori pe zi. Practic, fiecare fobie a mea se concretizează în sentimentul că o să mor, atunci, aşa.

Să exemplificăm. Am rău de înălţime. Drept urmare, de fiecare dată când sunt pe marginea unei suprafeţe (mai) înalte, inclusiv pe casa scării şi privesc în jos, în secunda următoare îmi văd trupul prăbuşindu-se şi făcându-se praf. Văd sânge, aud ţipete, tot tacâmul.

Sunt cluastrofobă. Asta înseamnă că fiecare plimbare cu un lift îngust e pentru mine o nouă ocazie de a mă vedea moartă. Asfixiată, palidă, fără semnal la telefon şi fără posibilitatea de a cere ajutor.

De teama de câini v-am tot povestit. Mă latră unul? Eu mă şi gândesc cum o să mă muşte, eu o să mă împiedic, iar câinele o să-şi cheme prietenii şi o să mă devoreze în tihnă. Mă văd într-o baltă de sânge, la marginea drumului, spre tristeţea trecătorilor care se gândesc ce fată tânără şi ce sfârşit tragic!

Mi-e teamă de accidente de maşină. Cu fiecare nouă depăşire, eu îmi imaginez noi şi noi variante în care o să mor. Izbită în copac, aruncată prin parbriz, strivită de TIR, imaginaţia mea bolnavă nu are margini.

Să vedem acum câţi psihiatri se autosesizează.