Nu-mi plac mâţele, dar mă bucur să le văd

Nu îmi plac pisicile. Deloc. Ba chiar mi-e frică de ele. Mi se par perverse şi prefăcute şi atât de imprevizibile încât am mereu impresia că o să-şi înfigă ghearele la mine în beregată.

Însă de fiecare dată când le văd seara, în drumul meu spre casă, mă bucur de parcă l-aş vedea pe vărul din străinătate sau pe mătuşa din Italia. Nu, nu am vreun fetiş cu feline, doar că, în mintea mea, acolo unde stă liniştită o pisică şi îşi vede de ale ei, e puţin probabil să fie şi un câine. Iar de câini mi-e mai frică decât de pisici.

Aşa că din partea mea, dacă-mi taie o mâţă calea la drum de seară, nu e superstiţie, ci semn bun.

Vă place logica mea, aşa-i?

One thought on “Nu-mi plac mâţele, dar mă bucur să le văd

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)