Când eram mică și vroiam să-mi demostrez maturitatea, mai furam din când în când câte un bob de cafea din cutia metalică amplasată strategic foarte sus și îl stroșneam între dinți până gând întreaga gură mi-era acoperită de particule negre și veninos de amare. Nu mă strâmbam niciodată, ca să nu mă trădeze fața. Acum tind să cred că nu o făceam doar ca gest de rebeliune, ci pentru că îmi plăcea cu adevărat gustul.

Poate de aia nu mi-a plăcut niciodată cafeaua îndulcită. E ca și cum l-ai îmbrăca în roz pe Colin Farrell. Cafeaua e bună pentru că e suficient de amară cât să te facă să te trezești dimineața, dar nu destul de amară cât să te facă să îți schimonosești fața. Dacă vreau ceva dulce, beau o ciocolată caldă.

Dar pentru că sunt o ființă complexă, complicată și cu multe aspecte, am zile când mă simt de parcă toată viața m-aș fi îmbăiat numai în șampanie și în lapte de bivoliță. Și atunci îmi place să mă alint și trădez cafeaua neagră cu o licoare îmblânzită cu lapte, turnată într-o cană transparentă, ca să se vadă straturile frumos colorate. Că un latte macchiato nu e un latte macchiato adevărat dacă nu e și drăguț, se știe!

Îmi place cum cafeaua spune ceva despre noi și altfel decât citindu-i zațul. Știu și acum cum își beau cafeaua toți oamenii importanți din viața mea. Cu zahăr sau fără, repede sau savurând-o, în cantităţi industriale sau deloc. Şi îmi place să şi arăt că ştiu toate detaliile astea, preprându-le cafeaua exact aşa cum le place şi respectându-le doza de zahăr şi lapte dorită cu o precizie nemţească. Mi se pare că ăsta e un gest de maximă afecţiune faţă de cel de lângă tine. De-aia când merg acasă, mi-e drag să mă trezesc prima şi să îmi aştept părinţii cu cafeaua făcută.

Mi-ar plăcea să îmi văd şi eu copiii ridicându-se pe vârfuri, căutând printre capsulele de espresso, chinuindu-se să ajungă la butonul micului Tassimo care cel mai probabil îmi va străjui şi atunci bucătăria. Asta da imagine cu care să îţi începi dimineţile! Până atunci însă, să mai bem o cafea!