Oricât de mult mi-ar plăcea să cred contrariul, copilăria mea a fost una absolut normală, lipsită de evenimente şi personaje deosebite. Am rămas însă marcată de câteva amprente culturale extrem de puternice.

De exemplu, din când în când, mă trezesc fredonând două melodii absolut stupide, pe care ştiu că le cântam seara, în spatele blocului cu băieţaşii de cartier. Habar nu am cum se numesc, cine le cântă şi dacă există cu adevărat sau sunt doar rodul imaginaţiei mele.

Prima este după cum urmează:

Sună telefonul,
Ridic receptorul,
Este Manuela,
Şi-a schimbat părerea.
Manu, Manu, Manu, Manuela
Pentru tine bate inimioara mea.

De la a doua melodie mai ştiu doar refrenul, care îi enerva teribil pe ai mei:

Dă-mi o limbă-n haţ, haţ, haţ
O limbă să mă-ncalţ.

Mda, deci asta e o parte din moştenirea culturală a cartierului în care am copilărit. Ciudată şi memoria asta selectivă! Voi aveţi astfel de sechele?

UPDATE: Mi-am mai amintit refrenul de la una:

Eu sunt negru ca piperul
Mă cunoaşte cartierul