O confesiune despre anorexie

Ieri am văzut poza asta cu Demi Moore. Şi asta. Şi asta. E absolut înfiorătoare, mai ales că e o femeie în toată firea, cu copii mari acasă şi nu o fetişcană care nu prea ştie ce e bine şi ce e rău.

Stând şi privind ansamblul ei de oase, mi-am adus aminte că eram cât pe ce să îi calc pe urme. Să vă povestesc. Eram în clasa a X a. Totul a început cu o pereche de pantaloni pe care îi primisem de la bunica mea din Germania şi care pocneau pe mine. Stăteam în oglindă şi, cred că pentru prima dată în viaţa mea de copil-adolescent, m-am privit cu dezgust. Nu ştiu de ce nu m-am gândit nicio secundă la varianta că bunica mea nu ştia cât crescusem. În mintea mea, atunci, în faţa oglinzii, s-a înrădăcinat ideea că sunt grasă şi că trebuie să slăbesc.

Nu am spus nimic nimănui despre planurile mele. Am început prin a nu mânca pâine. Apoi, am început să nu mai mănânc nici carne, dulciuri, produse de patiserie şi orice aţi putea numi junkfood. La asta am adăugat nemâncatul după ora 18. Slăbeam vizibil. Vizibil pentru restul lumii căci, deşi hainele începuseră să cadă de pe mine, eu încă mă priveam cu dezgust.

Încet, încet, am ajuns să mă cântăresc de zeci de ori pe zi şi să cad în depresie de fiecare dată când cântarul meu electronic arăta câte o variaţie de 200-300 grame. Părinţii mei erau îngroziţi. Nu cred că se aşeptau să se confrunte cu aşa ceva, mai ales că, deşi eram un copil, întotdeauna am fost foarte raţională şi mai matură decât copiii de vârsta mea. Am avut discuţii interminabile. Îi înţelegeam perfect, le înţelegeam argumentele şi cred că ştiam că am o problemă, dar nu mă puteam opri. Am încercat de câteva ori să mănânc normal, fără să îmi tai o felie de brânză în zeci de bucăţi, fără să mă simt vinovată, dar mă simţeam. Şi apoi mă pedepseam cu mult sport sau mâncare şi mai puţină.

Fără să vreau, de câte ori mă întâlneam cu câte un cunoscut şi îmi spunea cât de rău arăt, la cele 45 de kg la care ajunsesem (pentru un om de 1,67, cu o osatură mare, e foarte puţin), eu mă simţeam bine. Efectiv, oamenii îmi spuneau că îmi stă rău, că am cutia toracică mai pronunţată decât sânii, iar eu percepeam toate lucrurile astea ca pe un compliment.

Ulterior, au început să mă doară foarte tare oasele și să am amețeli de 3 ori pe zi. Deja nu mai era vorba doar de cum arăt, era vorba de sănătate. Ai mei erau disperați și pe punctul de a mă duce la doctor. Doar că nu a mai fost nevoie. M-am speriat foarte tare când am realizat că ceea ce făceam eu nu era nici dovadă de ambiție, așa cum îmi plăcea mie să cred, nici exercițiu de perseverență. Era boală. Și asta m-a trezit la realitate. Toată nebunia asta durase mai bine de un an.

Am început să mănânc. Încet, câte puțin. Nici nu știu să vă spun cât de greu a fost să mă uit în oglindă și să văd cum pun pe mine kilogram cu kilogram. Sau cât de tare îmi venea să plâng când oamenii din jurul meu îmi spuneau ușurați că m-am mai îngrășat. Dar am înțeles, la cei 16 ani ai mei, că nimeni nu-mi vrea răul, și că singurul om care mă rănea benevol eram chiar eu.

Acum, slavă Domnului, sunt bine mersi. Încă mai am probleme de stimă de sine și încă mă mai simt urâtă atunci când cineva îmi spune, după câte un Crăciun, că m-am îngrășat. Dar nu aș mai putea să îmi fac rău vreodată, nu mai cred în frumusețea oaselor și pentru nimic în lume nu aș mai vrea să văd disperare și desnădejde în ochii părinților mei.

4 thoughts on “O confesiune despre anorexie

  1. Intr-adevar, a fost o perioada in care eu am profitat la maxim :D, si am crescut ca fat-frumos, intr-un an, cat altii in cinci. Multumesc pentru ca m-ai facut sa fiu ceea ce sunt astazi: un om puteeeeeeeeeernic si gras!!!

  2. Sincera sa fiu nu vad ce e asa de rau cu Demi Moore. E slaba, e adevarat. Ei si? E treaba ei. Nu cred ca e anorexica si stiu ca face sport.

  3. Poți fi anorexic și să faci sport. Ba chiar unele persoane bolnave de anorexie exagerează cu volumul exercițiilor fizice, de frică să nu se îngrașe vreun gram.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)