Oamenii vin şi se duc

Ăsta e truismul cel mai greu de băgat la tărtăcuţă pentru mine. Aşa că aleg să uit. Şi uit că părinţii mei îmbătrânesc, uit că bunicii se îmbolnăvesc, uit să dau acele telefoane pe care mi-am promis de atâtea ori că o să le dau, uit să mai merg acasă.

Până când, într-o zi, primesc unul din telefoanele alea pe care nu ai vrea să le primeşti vreodată. Acele telefoane care îţi vestesc că cineva drag s-a îmbolnăvit. Că a picat din picioare, că are febră, sau că a căzut în depresie.

Şi atunci truismul mă loveşte în moalele capului: oamenii vin şi se duc. Mă trezesc din ignoranţă şi mă doare fiecare telefon pe care nu l-am dat şi fiecare vizită pe care am amânat-o. Şi îmi doresc să pot topi distanţele şi să mi-i adun pe toţi cei dragi lângă mine, să pot sta cu ochii pe ei şi să am grijă de ei, atunci când e cazul.

Dar nu se poate. Numiţi-o globalizare, emancipare, cum vreţi voi, cert e că ne îndepărtăm mai toţi de casă. Şi nimic nu e mai descumpănitor decât să te bucuri sau să plângi la telefon. Nu ştiu dacă voi vedeţi treaba ca pe un lucru firesc, dar eu o văd ca pe o dramă.

Aşa că vin şi spun că eu o să-mi iau părinţii lângă mine, atunci când or să fie bătrâni. Că oamenii vin şi se duc, iar eu vreau să îi am aproape, nu să fac colecţii de vederi şi convorbiri telefonice.

2 thoughts on “Oamenii vin şi se duc

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)