Cu nostalgie, despre proful de română. Şi o întrebare de final

Am fost recent la Midnight in Paris. Mi-a plăcut mult de tot, nu doar pentru că e un film marca Woody Allen – care e my all time favourite – ci mai ales pentru că a atins nişte subiecte pe care nu le-am mai rumegat de-o vreme.

În principiu, întrebarea pe care o rdică filmul este dacă există cu adevărat o perioadă de aur cu o existenţă concretă, bine delimitată, sau dacă aceasta este doar o percepţie a noastră izvorâtă din nostalgia firească a anilor care au trecut. Cu alte cuvinte, era cu adevărat mai bine pe vremuri, sau asta e doar o iluzie venită din nemulţumirile pe care le avem faţă de prezent?

Cu ochii aţintiţi în ecranul mare de la Cinema City, am retrăit o discuţie cu acelaşi subiect pe care am avut-o în cadrul unei ore de română din liceu. De altfel, de la proful de română şi ştiu că nostalgie îşi are etimologia în grecescul nostos, care înseamnă întoarcere şi algos, care înseamnă durere, tristeţe. Este deci un fel de durere provocată de dorinţa de a retrăi un moment trecut.

Proful meu de română era (pentru că din păcate, nu mai este printre noi de ceva vreme) un personaj cât de poate de controversat. Un geniu al literaturii, amator de filosofie, câteodată vulgar, foarte criticat pentru că avea patima alcoolului, cu un talent inexplicabil de a vorbi ore în şir, întotdeauna cu sens şi cu dăruire.

De la el şi toată fascinaţia asta pe care o am faţă de cuvinte, faţă de cum s-au născut şi cum s-au transformat. Tot de la el şi dragostea pentru citit, pentru că atunci când colegii noştri de la clasele paralele studiau Harap Alb, noi îl citeam pe Stendhal şi comentam mitul lui Tristan şi Isoldei ori dialogurile lui Platon. Într-adevăr, nu respecta programa, dar ce mult mă bucur acum că nu a făcut-o!

Privind în urmă, a fost unul dintre acei profesori care şi-au lăsat amprenta asupra mea. Jocurile de cuvinte, glumele cu sau fără perdea pe care le mai spun uneori, tendinţa de a interpreta orice frază cu certitudinea că înseamnă mai mult decât pare, chiar faptul că scriu acum aici, toate lucrurile astea i le datorez într-o măsură sau alta.

Şi totuşi, revenind la întrebarea pusă în film, suntem noi nostalgici, sau trecutul şi oamenii lui au fost cu adevărat mai valoroşi?

2 thoughts on “Cu nostalgie, despre proful de română. Şi o întrebare de final

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Anunţă-mă când apar comentarii noi la acest articol. (te poţi abona şi fără să comentezi)